Skip to main content

INTERVIU. Despre începuturile Divertis: Dacă am fi spus despre Ceaușescu ce se spune acum despre Băsescu într-o singură zi, probabil că ar fi fost scoasă armata în stradă

 

Silviu Petcu, Doru Antonesi și Valentin Gora de la Distractis vorbesc despre începuturile Divertis, umorul în vremea lui Ceaușescu, cenzură și reprezentațiile secrete din camere de hotel.

Publicitate

"Dacă am fi spus despre Ceaușescu ce se spune acum despre Băsescu într-o singură zi, probabil că ar fi fost scosă armata în stradă", spun foștii Divertiși. Despre Băsescu: "Mie mi se pare că suportă bine, eu nu am mai văzut atâta bătuceală ca la Traian Băsescu, de dimineață până seara."

Un interviu despre începuturi, despre poantele epocii, despre relația cu oamenii cenzurii, despre scheciurile cu teme politice de azi și cele din anii '80.

Din interviu:

Despre cenzură: "Venea cineva de la Asociația Studenților Comuniști, se uita la textele acelea, dar, spre norocul nostru, întotdeauna am avut tot felul de “protectori”. Multă lume se mira de ce spuneam. Dar dacă am fi spus despre Ceaușescu ce se spune acum despre Băsescu într-o singură zi, probabil că ar fi fost scoasă armata în stradă."

Despre textele cu substrat din anii '80: "Pe vremea aceea, până în 1989, textele se scriau cu subtext. Dacă acum ai lua ce scriam noi până în 1990, nu prea mai înțelegi, trebuie să stai să te gândești bine la ce a vrut să spună autorul."

Despre fostul președinte Emil Constantinescu: "Avea și niște secvențe logice, era prea puțin absolutist, părea un om căruia, dacă-i aduci niște argumente, îl poți lămuri de o chestie. Atât Traian Băsescu, cât și Ion Iliescu, nu par că pot fi lămuriți de argumente logice. Între ei doi există o deosebire. De exemplu, Ion Iliescu nu ar fi suportat niciun fel de critică și nu a suportat multă vreme."

Despre Traian Băsescu: "Mie mi se pare că suportă bine, eu nu am mai văzut atâta bătuceală ca la Traian Băsescu, de dimineață până seara."

Despre reprezentațiile secrete: "Reprezentațiile din camerele de hotel erau niște chestii complet subversive, pe astea nu le vedea oricine. Nici nu vorbeam despre ele, nu ziceam uite, unde am fost aseară”.

 

 Interviul, pe larg:

Cristiana Constantinescu: În ce an s-a format grupul Divertis?
Doru Antonesi: Începuturile au fost în 1981, când s-a vorbit prima dată de grupul Divertis. Atunci erau Toni Grecu, Florin Constantin și subsemnatul, Doru Antonesi.

Silviu Petcu: Eu m-am alăturat doi ani mai târziu, în 1983.

D.A.: Eram studenți la Iași, la facultatea de Electrotehnică, eu eram mai mare decât Silviu cu 2 ani.

 

Câți ani aveați?
S.P.: În 1981 eu aveam 21 de ani, iar Doru Antonesi 23.

 

Ce făcea Divertis atunci?
D.A.: Niște numere de spectacol, atunci studenții erau organizați într-un fel de Cântarea României studențească, în care interveneau ca neprofesioniști, cu anumite talente. Era un fel de Comuniștii studenți au talent!

S.P.: (râde) Da, exact așa era! Cu juriu cu tot.

 

Deci avem tradiție!
D.A.: Da, avem tradiție. Mă rog, nu era niciun mare formator, Simon Cowell nu era pe vremea aceea. Apoi am fost câțiva ani la Cenaclul Flacăra, un super spectacol pe stadion, care bântuia întreaga țară, și, la fel, era o adunare de talente din rock, selecționate de poetul Adrian Păunescu, dar erau și niște indicativi de public – cine avea succes în Cenaclu rămânea, cine nu avea succes trebuia să fie favoritul personal al lui ca să rămână.

 

“Am avut protectori pe vremea comuniștilor”

Aveați multe glume politice?
D.A.: Într-o oarecare măsură.

Sau mai degrabă pe seama sărăciei, a vieții grele din România?
D.A.: Da, a sărăciei, a prostiei, chestii de partid, dar erau câteva subiecte despre care nu aveam voie să vorbim. Ca, de exemplu, despre Canal (Dunăre - Marea Neagră, n.r.), Canalul fiind până la urmă o lucrare inginerească făcută de niște oameni, erau pur și simpli oameni care lucrau acolo și din când în când mai mergeau și studenții și elevii și se făceau că-i ajută, pe acolo, ca să învețe cum se muncește.

S.P.: Pe vremea aceea, până în 1989, textele se scriau cu subtext. Dacă acum ai lua ce scriam noi până în 1990, nu prea mai înțelegi, trebuie să stai să te gândești bine la ce a vrut să spună autorul. Numai așa treceau de cenzură.

 

Cum funcționa cenzura, practic?
D.A.: Venea cineva de la Asociația Studenților Comuniști, se uita la textele acelea, dar, spre norocul nostru, întotdeauna am avut tot felul de “protectori”. Multă lume se mira de ce spuneam. Dar dacă am fi spus despre Ceaușescu ce se spune acum despre Băsescu într-o singură zi, probabil că ar fi fost scosă armata în stradă. Atunci se făcea o aluzie foarte îndepărtată, cum era cunoscuta Viață lungă, sărăcia poporului, care era o chestie făcută după proverbul cunoscut, dar la care sala, după o secundă de îngheț, râdea cinci minute și nu se putea opri.

 

Nu vă era frică să spuneți lucruri de genul acesta?
S.P.: Era inconștiența tinereții.

 

Dar nu vă abăteați niciodată de la “indicațiile” cenzurii?
D.A.: Nu prea.

S.P.: Cenzura ne și ajuta în unele texte. De exemplu, în 1985, eram la Cluj, la finala Festivalului Artei și Creației Studențești (unde am fost cel mai bun grup din 1983 până în 1987). Eram cu băieții, Doru Antonesi, Florin Constantin și Toni Grecu, atunci ne numeam Distractis – de aici și numele actual. Și la un moment dat, în text, era “nici cuierele nu mai sunt ce erau altădată”. Faptul că am putut să spunem asta era, pentru sală, ceva incredibil. Lumea se distra fantastic când auzea de-astea.

Sau a mai fost ceva, în textul iniția scria “am vândut concasorul cu fălci la ruși pentru 200 de ruble”. Cenzorul a tăiat “ruble” și a scris cu creionul “orice altă monedă”. Și noi am spus exact cum a scris cenzorul – “ne-a costat 200 de orice altă monedă”. Lumea a râs mult, și-au dat toți seama că era cenzurat, era prea absurd. Deci făceam tot ce ne spunea cenzura!

Acum, genul acela de glume nu mai are nicio relevanță. Multe erau reprezentate în al doilea, al treilea substrat al textului. Diferența este uriașă acum, față de atunci.

 

Spectacolele studențești și videotecile, o supapă înainte de 1989

Ați avut vreodată probleme pe vremea comuniștilor, din cauza acestui gen de glume cu substrat?
D.A.: Direct, nu.
S.P.: O singură dată a fost ceva, nu o să uit niciodată, era în decembrie 1989. Am avut un spectacol la Iași, pe 17 decembrie, și începuse Revoluția la Timișoara. Aveam un spectacol de Crăciun în fiecare iarnă la Iași, la faculatea de Electro. Noi terminaserăm de mult timp facultatea, dar veneam acolo în fiecare an la sărbătoarea Pomului de iarnă. Era o tradiție, eram invitați speciali, ne invitau studenții în fiecare an.

Țin minte că am venit cu avionul, ne-au plătit ei avionul și ne-au adus cu o mașină de la aeroport. Și în fața Casei de Cultură din Iași erau: Decanul Facultății de Electro, secretara de partid, încă cineva din staful comunist.

 

Securistul?
D.A.: Nuuu, securiștii, dacă erau, nu erau vizibili.

S.P.: Nu a venit nimeni, niciodată, să ne spună eu sunt de la Securitate. Nu am știut pe nimeni. Știam că înregistrau spectacolele noastre și benzile erau ascultate, dar nu am fost arestați, nu am fost căutați, nici măcar întrebați.

D.A.: Din când în când mai eram chemați la UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România, n.r.) și ni se spunea să o lăsăm mai moale, că s-au făcut valuri undeva, și să avem grijă ce spunem.

S.P.: Și, ca să termin cu ce începusem, au venit cei trei și ne-au spus aveți grijă, că e ceva în neregulă. În 14 decembrie, cei care au făcut Revoluția au încercat ceva și la Iași, a fost agitație și apoi s-au dus la Timișoara, acolo era mai propice terenul, și i-au dat drumul. Deci era foarte agitată atmosfera. Era puțină lume în sală, deși la spectacolele noastre era supraplină sala, stăteau pe scări, agățați de pereți - de data asta nu era așa.

Am recunoscut și niște figuri care nu aveau treabă cu studenții. A fost un spectacol liniștit, fără nimic politic, fără șopârle. Ne-am speriat, dacă ne-au spus profesorii noștri, chiar și cei de la Partid, să avem grijă ce facem, că e nasoală treaba.

D.A.: Bine, noi nu știam ce se întâmpla la Timișoara, abia după aceea am ascultat la Europa Liberă, atunci nu știam ce era agitația asta, dar am aflat imediat după.

S.P.: Și a mai fost una, la Serbările Mării, parcă prin 1988, sau vara lui 1989, când Ceaușescu era plecat cu nevastă-sa prin Africa. Și traseul lui Neptun, pe care îl spuneam noi la radio la Costinești, era exact prin țările prin care trecea Ceaușescu, a fost o coincidență prostească. Și ne-au căutat ăia, au vrut să ne ia benzile, domnul Andrei Partoș, care era prietenul nostru de la Radio Vacanța, a pus muzică populară peste benzile pe care le înregistraserăm. A fost puțină agitație atunci. Dar noi nu am aflat nimic la momentul respectiv, am aflat după Revoluție, de la alții.

 

Și ce altceva ați mai aflat?
D.A.: Cineva ne-a mai spus că Mohora, președintele UASCR, auzise spectacolul nostru și l-a distrat foarte mult și am auzit că în anumite împrejurări el ne-a ținut spatele. Nu știu exact dacă e așa, e o chestie pe care am auzit-o după 1990.

S.P.: Am avut mulți prieteni în Partid atunci. Oameni deschiși la minte, și în Iași, și în alte părți, care ne-au protejat sau au făcut în așa fel încât să nu mai ajungă dosarele în altă parte. Pentru că Securitatea din Iași știa totul, exact. Nu erau tâmpiți în Securitate. Erau niște băieți care se prindeau repede despre ce e vorba.

D.A.: Lucrurile stăteau diferit în București față de restul țării. Îmi amintesc, am scris cu ToniAstă seară stau acasă”, pe care a jucat-o Ștefan Iordache la Teatrul Mic, care era un fel de “Monoloagele vecinului”, ca să spun așa, că celelalte s-au inventat mai târziu. În București s-a jucat fără probleme, deși avea destul de multe bube, în sensul că eroul principal primea un telefon greșit din Statele Unite, vorbea în dodii cu ăla și se înțelegeau diverse chestii, și mai erau și niște numere foarte rele din punct de vedere ideologic.

Când același spectacol a fost jucat la Craiova, deoarece Purcărete, care era regizorul spectacolului, era din Craiova și a vrut să le arate concitadinilor ce a făcut - imediat s-a făcut un raport la Securitate și piesa s-a oprit. Deci, dacă a făcut o reclamație Securitatea în Craiova, s-a oprit spectacolul și în București, prin recul.

S.P.: Deci noi am avut un noroc - cred, de fapt, noi nu știm, ni s-a spus, am aflat de la prieteni, după ‘90.

D.A.: Probabil și pentru că era vorba de ceva mai hazliu.

S.P.: Da, mai este o versiune, că era lăsată intenționat o supapă. În centrele mari studențești, decât să țină 20 000 de oameni pe stradă, care să dea cu bâta în magazine și să dea foc - mai bine se duceau câte 1000 de oameni la spectacole (la noi, mai erau și cei din Baia Mare, care aveau texte de ni se făcea noulă pielea de găină când îi auzeam, nu avea aluzii, ei spuneau direct).

D.A.: Erau filme care se dădeau în centrele video, un lucru care pentru noi era un mare mister, de ce filmele nu se dădeau la televizor, dar, în schimb, mergeai în orice oraș mai mare din țară și rulau la teatre sau centre dintr-acestea filme străine, care erau periculoase din punct de vedere ideologic. Sigur, le vedeau mai puțini, dar pentru Securitate ar fi fost foarte simplu să le blocheze. Pentru că ăia trebuiau să aibă autorizație ca să poată rula filme pentru mai mult de doi oameni, erau niște legi clare. Presupun că era o metodă inventată de ei, ca să fie ca o refulare.

 

Ați participat la revoltele studenților din Iași, de la sfârșitul anilor ‘80?
D.A.: Nu-mi aduc aminte în Iași decât de niște marșuri organizate cu ocazia diverselor meciuri câștigate în fotbal, de revolte de genul ăsta nu-mi aduc aminte. Mai răcneau ăia prin cămin: “dați-ne căldură”, sau vreo glumă dintr-asta, dar nu-mi aduc aminte de ceva organizat.

 

Ceaușescu, cel mai ofertant personaj

Ați glumit pe seama lui Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu și Băsescu. Dintre toți, care este personajul cel mai ofertant, la capitolul umor?
D.A.: După mine, cel mai puțin ofertant, sub aspectul comicului, a fost Emil Constantinescu.

 

De ce?
D.A.: Pentru că avea și niște secvențe logice, era prea puțin absolutist, părea un om căruia, dacă-i aduci niște argumente, îl poți lămuri de o chestie. Atât Traian Băsescu, cât și Ion Iliescu, nu par că pot fi lămuriți de argumente logice. Între ei doi există o deosebire. De exemplu, Ion Iliescu nu ar fi suportat niciun fel de critică și nu a suportat multă vreme.

 

Traian Băsescu suportă mai ușor?
D.A.: Mie mi se pare că suportă bine, eu nu am mai văzut atâta bătuceală ca la Traian Băsescu, de dimineață până seara.

 

Aveți vreo reacție din partea lui Traian Băsescu?
D.A.: Nu, singurul cu care am avut un oarecare contact, ca să zic așa, a fost Emil Constantinescu, care ne-a invitat o dată la Cotroceni, de Crăciun, la o recepție. Ion Iliescu nu ne-a invitat niciodată, iar Traian Băsescu nu cred că face așa ceva.

S.P.: Emil Constantinescu a fost și la două spectacole de-ale noastre.

Valentin Gora: A fost o dată la Iași, când era candidat, și a fost o dată și la Costinești, când era președinte. O dată a venit în blugi, și a venit la noi, în culise, unde au mai venit și alți doi spectatori să vorbeasă cu noi și au avut surpriza să dea de Emil Constantinescu acolo, îmbrăcat în blugi. Au crezut că era Doru Antonesi, care de obicei îl imita pe Emil Constantinescu.

 

Și totuși, cel mai ofertant personaj?
D.A.: După părerea mea, Ion Iliescu, pentru că este cel mai contradictoriu în esența lui.

S.P.: Este foarte surprinzător, tot timpul are câte o chestie care iese din tiparul lui, și face el ceva.

V.G.: Și Ceaușescu era foarte ofertant, dar nu puteam… (râd toți 3). Întrebarea asta era, nu? Ceaușescu era cel mai ofertant.

S.P.: Între noi, cele mai bune glume se făceau cu Ceaușescu.

D.A.: Da, erau multe bancuri, dar nu le-am spus în public niciodată.

 

Dădeau reprezentații secrete, în camere de hotel, cu scheciuri politice despre Ceaușescu

Puteți să-mi mai povestiți o întâmplare amuzantă din vremea comuniștilor?
V.G.: Îmi aduc aminte întâmplări haioase, dar nu pot fi povestite! (râd)
D.A.: Probabil sunt unele care ar face deliciul ziarelor Click sau Cancan.

 

Una care poate fi povestită?
V.G.: Sunt câteva de când eram la Costinești și făceam scheciuri într-o cameră din complexul A din Costinești, cu Ioan T. Morar, care îl imita pe Ceaușescu și făceam o scenă a înscăunării lui Ceaușescu ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române!

S.P.: Era singurul titlu care îi lipsea lui Ceaușescu, era Comandant suprem, Primul miner și așa mai departe. L-am înmormântat mai întâi pe Teoctist, la Patriarhie, iar Ceaușescu își ținea discursul. Noi eram corul de călugări care-i făcea primirea.

D.A.: Îmi aduc și eu aminte o chestie comică, atunci când a venit Gyuri prima dată la noi în grup, a bătut la ușa camerei de la cămin și când a intrat l-am văzut pe Gyuri, care a zis “salut, ce faceți? Cine are niște pâine, că eu am o ceapă?!” Cam astea erau glumele, găseam câte o ceapă și trebuia să mai găsim ceva de mâncare.

V.G.: Da, pe vremea aia era o tehnică, a aluziei, foloseai doar trimiteri spre personajele respective, și nu era nevoie să folosești trimiteri foarte mari, pentru că oamenii de-abia așteptau, râdeau înainte de multe ori.

D.A.: Mai este celebra poveste a lui Făt-Frumos și Marianei Cosânzeana, ca să nu spunem Ileana, că era Elena Ceaușescu.

D.A.: Reprezentațiile din camerele de hotel erau niște chestii complet subversive, pe astea nu le vedea oricine. Nici nu vorbeam despre ele, nu ziceam “uite, unde am fost aseară”.

 

Aveați un public numeros la reprezentațiile astea secrete?
D.A.: Nu, erau câțiva prieteni. Era cu ușile închise. Mai era Cristian Țopescu, uneori era și Ionela Prodan, asta la turneele prin țară, deja nu mai eram studenți, mergeam la Serbările Zăpezii, Serbările Mării, manifestări organizate de BTT (Biroul de Turisim pentru Tineret, cum era atunci) și ne întâlneam cu astfel de oameni și ne întrebau “când faceți chestia aia?”. “Păi diseară”. Și ei aduceau bere, că aveau bani, puneam pătura în geam și închideam ușile.

Autor: Cristiana Constantinescu cristiana_conyahoo.com

Comentarii

Trimite un comentariu