Skip to main content

(P) Terapia sinelui. Reportaj din Centrul de Psihiatrie şi Psihoterapie MindCare, parte din Sistemul Medical MedLife

 

Publicitate

Ne credem puternici şi invincibili, ne place să creăm costume şi măşti în care să ne îmbrăcăm atunci când ieşim din spaţiul nostru personal, însă în spatele acestei proiecții se ascund, trăiri, probleme, traume, experienţe pe care încercăm să le ascundem, să le uităm sau să ne luptăm cu ele. Nu ne place să vorbim despre această parte a noastră pentru că „ştim noi mai bine” şi le putem clarifica pe toate.

Ce se întâmplă însă atunci când nu mai reuşim să facem faţă presiunii exterioare şi interioare? Când nu mai găsim răspunsuri? Când toate proiecțiile noastre cad? Când pur şi simplu ajungem în faţa unui zid şi nu există o scară?

Un reportaj de Victoria Donos

Cred că fiecare dintre noi ajunge să-şi pună astfel de întrebări, să le găsească singur răspunsul sau să meargă la un specialist pentru a fi ajutat. Deşi rolul psihologului şi psihoterapeutului în rezolvarea unor conflicte cu sine este de necontestat, avem încă prea multe reţineri în a le cere ajutorul. Sau, prejudecăţile şi teama de „ce vor zice ceilalţi” ne fac să rămânem singuri cu problema noastră sau să găsim alte soluţii.

Decizia de a merge la psihoterapie n-a fost una uşoară nici pentru mine. Nu ştiam la ce să mă aştept nu ştiam ce mi se va întâmpla. Internetul nu mi-a oferit prea multe răspunsuri, iar prietenii nici atât.

Trona un val de mister asupra subiectului, aşa că m-am lăsat păgubaşă şi am format numărul de telefon al Centrului MindCare. Am fost programată pentru vineri seara,
de la ora 17.00. Mai erau câteva zile până la prima şedinţă aşa că nu m-am mai gândit la întâlnirea cu psihologul decât atunci când am primit un mesaj prin care mi se amintea de programare.

M-am îndreptat cu paşi şovăielnici către Centru. Merg adesea pe bulevardul Catargiu, dar n-am remarcat nicidată literele mari de pe faţada casei vechi aflată pe una din străzile ce dă în bulevard. Am urcat în fugă scările până la etajul 1 şi am sunat la uşă. M-a lovit un miros de plante aromatice când am intrat în holul mic unde se află recepţia.

Recunosc că mă aşteptam să văd o clinică, dar am găsit un spaţiu foarte cochet şi intim. Tablouri mici pe pereţi, măsuţe cu flori, draperii şi o lumină difuză. Cele câteva secunde petrecute în spaţiul de la recepţie mi-au temperat neliniştea, aşa că am urcat la etajul superior, mai sigură.

Psihoterapeuta mă aştepta lângă geamul larg deschis. S-a prezentat şi m-a condus în spaţiul unde urma să aibă loc discuţia. M-am aşezat stângace pe canapea şi încercam să vizualizez cât mai multe lucruri din camera în care intrasem. Un birou alb cu o lampă mică, rafturi colorate cu cărţi, tablouri mici, lumânări şi tot felul de obiecte decorative aranjate cu mult gust. Aveam impresia că sunt în camera mea de acasă şi-mi plăcea că regăseam atâta familiaritate acolo.

Discuţia a început stângaci, chiar nu ştiam ce să spun, dacă spun bine ceea ce spun. La început am simţit cum un val de emoţie mă cuprinde, credeam că nu voi reuşi. Am depăşit momentul şi am continuat fară să-mi dau seama că trecuse o oră.

Am stabilit cu psihoterapeutul următoarea şedinţă şi am coborât spre recepţie. La a doua întâlnire am mers mult mai sigură, mai relaxată. Ajunsesem un pic mai devreme, aşa că am aşteptat 5 minute în sala de terapie. Deşi era abia a doua oară când veneam aici, am început să descopăr lucruri noi, pe care data trecută nu le-am sesizat. Lampa de pe birou era aprinsă, pe raftul din faţa mea erau câteva clepsidre cu forme şi mărimi diverse...

A intrat psihologul şi s-a aşezat, ca şi data trecută, în fotoliul din stânga mea.

Discuţia a fost mai relaxată şi la fel de spontană. După cele două şedinţe am înţeles că am în faţă un om dispus să asculte un om care nu vine „să-mi facă ordine în gândurile mele”, nu-mi dă directive, nu-mi spune ce să fac şi cel mai important, nu mă judecă! Pur şi simplu mă lasă liberă să pun în cuvinte trăiri şi evenimente care nu credeam că mă
pot influenţa atât de mult. Acesta e lucrul pe care trebuie să-l înţeleagă fiecare persoană care se adresează unui psihoterapeut.

Chiar şi aşa, din discuţiile ulterioare cu dr. Ana-Maria Iordache, medic specialist psihiatrie şi psihoterapeut şi coordonatoarea Centrului de Psihiatrie şi Psihoterapie MindCare, am aflat că pacienţii nu înţeleg că:

„Rolul psihoterapeutului este să-i ajute să pună în cuvinte ceea ce există în ei. Se întâmplă ca pacienţii să vină la psihoterapie şi aşteaptă ca terapeutul să le spună ce să facă, sau dimpotrivă, unora le e frică că o să le spună ce să facă. Este ceva de genul: dacă o să-mi spună să mă despart de soţie. Nu mă înţeleg cu ea, dar totuşi. Alţii aşteaptă ca terapeutul să-şi asume responsabilitatea pentru deciziile lor. Să-mi spună el că nu e bun serviciul, că trebuie să plec de acolo etc. Unii pleacă supăraţi şi zic că nu mai vin pentru că psihoterapeutul nu le-a spus că să facă. Aşa cum spuneam şi la început, în psihanaliză, puţini ştiu că terapeutul vorbeşte foarte puţin. Asta e şi metoda, să lase o mare libertate a lucrurilor nespuse să fie spuse.”

Acest gen de terapie este una nondirectivă, pacientul este lăsat liber cu el însuși spre deosebire de terapia cognitiv comportamentală unde se urmează un protocol prestabilit.

Terapeutul propune pentru o anumită problemă 10 şedinţe, pentru alta 30 etc. Pacientul are teme şi nişte termene de respectat, explică dr. Ana-Maria Iordache.

După şedinţele de psihoterapie, unii pacienţi ajung singuri să-şi poată rezolva problema sau ajung la un grad atât de înalt de profunzime încât merg şi urmează falcultatea de profil şi ajută la rândul lor alţi oameni. Pe lângă acestea, MindCare oferă o gamă complexă de terapii şi programe. Aici pot veni atât copiii, adulţii cât şi bătrânii pentru a-şi rezolva anumite probleme.

Pentru copii, centrul oferă programe de logopedie, terapie psihiatrică şi psihologică, dar şi consulţaţii specializate de nutriţie.

Adițional, se mai fac programe de terapie de familie, sistemică. „Se ia tot sistemul familial şi se încearcă să se rezolve problema din punctul de vedere al sistemului. Am creat programe pentru copii cu obezitate şi le tratăm din punct de vedere familial. Pentru că în majoritatea cazurilor, problema unui copil vine din modul defectuos în care se interacţionează în familie,” mai spune coordonatoarea centrului.

Pentru că la MindCare există foarte multe programe de terapie pentru adulţi, adeseori se întâmplă ca părinţii să-şi aducă aici şi copiii.

Pe lângă acestea, la MindCare există un program special de gerontopsihiatrie.

„Aceste programe încearcă să ajute persoanele vârstnice să se adapteze în relaţia cu ceilalţi, să crească calitatea vieţii acestora cu ajutorul psihoterapiei şi a tratamentului medicamentos”, ne spune dr. Ana-Maria Iordache.

Chiar dacă este un centru integrat cu o activitate complexă, persoanele care vin aici au parte de intimitate şi confidenţialitate.

„Nu furnizăm datele pacienţilor şi nici nu se discută despre aceştia. Persoanele care vin la noi nu stau în sala de aşteptare şi nici nu se întâlnesc cu alţi pacienţi, ceea ce le asigură intimitatea de care au nevoie, iar acest lucru aduce un plus de valoare centrului”, subliniază Ana-Maria Iordache.

În spatele uşilor închise ale sălilor de terapie de la MindCare sunt problemele şi oamenii măcinaţi de acestea. Poate fi un copil care învaţă să spună „r” arătând spre un ursuleţ de pe planşă, un cuplu, o persoană cu probleme de obezitate, cineva care a pierdut o persoană apropiată etc.

Sunt oameni care vin aici să lupte cu boli invizibile, neînţelese... şi cu multă voinţă, reuşesc să le învingă.

Reportaj de Victoria Donos

Autor: Petrişor Obae petrisor.obaepaginademedia.ro

Trimite un comentariu