Skip to main content

Cosmin Silistraru: Prima zi după televiziune sau cum am devenit public țintă

 

Cosmin Silistraru

Publicitate

GUEST WRITERS. "Am trecut de partea cealaltă! Am devenit cel care ia prînzul în oraș, cel pe care, bănuiesc eu, vreun producător de știri ar vrea să îl atragă la jurnalul lui. Sînt publicul țintă!". Cum a ajuns la această concluzie Cosmin Silistraru, producător la Realitatea TV, într-un nou text sub genericul Guest Writers.

Cosmin Silistraru a mai publicat două materiale în seria Gueste Writers, În țara unde politicienii controlează televiziunile, radiourile și ziarele și Delirul partizan al jurnaliștilor

Este producător TV și deține blogul personal silistraru.wordpress.com

Textul integral al lui Cosmin Silistraru, în continuare:

Prima zi după televiziune sau cum am devenit public țintă

Nu voi uita niciodată prima zi cînd, după zece ani de program dement, am ieșit în oraș la prînz. Conducerea postului pentru care lucram tocmai hotărîse că nu mai eram producător general.

Viața mea se schimba, iar eu nu eram conștient de lucrul ăsta. Pentru că nu știam decît să vin la redacție la 9 și să plec cînd o fi. Ceea ce putea să însemne 21.00, 22.00, 23.00 sau, și-o să mă repet... cînd o fi.

Legătura mea cu lumea reală se reducea la cele 3 pachete de țigări pe care le cumpăram dimineața de la benzinărie sau de la non-stop, la cumpărăturile rapide de la magazinul de peste drum (pe atunci, marile lanțuri abia își deschideau reprezentanțele la marginea orașului) și noaptea tîrziu la berea pe care o cumpăram de la aceeași benzinărie.

În rest, realitatea mi se revărsa în ore de imagini pe care le vedeam zilnic, transmise de colegii mei de pe teren.

Ei bine, ziua în care am pierdut această rutină nesănătoasă mi-a produs un mare șoc: îmi amintesc uluiala pe care am trăit-o în clipa în care am intrat într-un mall (erau puține atunci) undeva după ora 12.00. Am trecut de ușile mari de sticlă și-am pătruns într-un univers nou, pe care nu-l cunoșteam: sute, mii de oameni făceau cumpărături, stăteau liniștiți la taclale, mîncau la restaurantele ticsite de clienți relaxați, sau se plimbau pur și simplu.

„Ce naiba fac oamenii ăștia? N-au serviciu? Nu se uită la televizor, la jurnalul de 13.00? ” cred că am spus în gura mare.

Lucru care a venit foarte firesc și pentru că mă prinsese cu gura căscată. Apoi am început să calculez audiența posibilă și să mă gîndesc cum aș putea să îi aduc pe oamenii aceia în fața televizorului.

După care m-am oprit și am început să mă bucur de izolarea aceea pe care ți-o dau mulțimile.

În urmă cu cîteva zile, m-am uitat din nou la un jurnal principal, la una dintre televiziunile generaliste: un accident dramatic, detalii noi într-un caz ce-a zguduit România (despre care nu știam nimic), un incendiu și-o explozie și altele asemenea.

Cred că am privit spectacolul, cumva uluit, preț de vreo 10 minute. Apoi m-am dezlipit de universul acela complet nou și-am privit pe geam, să văd dacă va ploua: era probabil singura certitudine care putea să provoace dezechilibre în universul familiei mele.

Între cele două momente există o legătură, chiar dacă s-au petrecut la 8 ani distanță. Lumea reală, pe care eu, angajat în presă, nu reușesc să o disting din păcate.

Oricare ar fi universul în care mă instalez, există o altă realitate care, la un moment dat, îmi zguduie rutina și-mi arată că (poate) am greșit. Dacă nu eu, atunci sistemul în care funcționez.

O teorie aproape filosofică mi se întinde, simplă, în față. Acum, la final, îmi dau seama de un lucru imposibil de conceput în urmă cu 10 ani: am trecut de partea cealaltă! Am devenit cel care ia prînzul în oraș, cel pe care, bănuiesc eu, vreun producător de știri ar vrea să îl atragă la jurnalul lui. Sînt publicul țintă!

Ori doar am îmbătrînit?

Citește și:

Autor: Petrişor Obae petrisor.obaepaginademedia.ro

Trimite un comentariu