Skip to main content

SECȚIUNE SPECIALĂ. Copiii şi minciuna. Când, cum şi ce e de făcut?

 

sectiune medlife pdm6 fara buton

Publicitate

Unsincere

RUBRICĂ SPONSORIZATĂ. Oare la ce vârstă începe copilul să spună primele minciuni? Am primit acestă întrebare de la o mămică şi m-a pus pe gânduri. Nu mă gândisem niciodată aşa. Mi-am dat seama că întrebarea acesta nu are un singur răspuns şi cu siguranţă nu unul uşor.

Cum ştim că un copil face distincţia între fantezie şi realitate? Când sunt foarte mici acesta graniţă este foarte permeabilă. Aşa cum spunea şi Francois Dolto “vârsta la care un copil face diferenţa între ficţiune şi realitate este foarte variabilă”.

Copilul se joacă foarte mult iar jocul lui se extinde în toate sferele vieţii sale. El se joacă cu oamenii, cu jucăriile, cu mâncarea, cu cuvintele şi nu în ultimul rând cu fantezia. Univesul lui este foarte bogat. Pentru el, prinţi şi prinţese, animale care vorbesc, cai care zboară etc sunt la fel de reale ca şi ceea ce adulţii numesc realitate.

Copilul testează realitatea înconjurătoare şi testează reacţiile celorlalţi. De multe ori se joacă, minţind în gluma adultul, testând-l pe acesta şi exersându-şi în acelaşi timp imaginaţia. Pentru el e amuzant şi interesant să combine ceea ce percepe direct – realitatea – cu lucruri pe care le inventează pur şi simplu. El experimentează! Vede ca ceea ce spune generează anumite reacţii şi ulterior va încerca să stârnească sau din contră, să evite anumite reacţii.

Cu toate acestea putem vorbi de o formă mai clară de minciună din momentul în care copilul ştie că a greşit cu ceva şi încearcă să evite consecinţele, iar asta se întâmplă foarte devreme, chiar la 2 ani jumătate – 3 ani.

Când mama îl ceartă în mod repetat pentru acelaşi lucru, nu e nici o îndoială pentru el că ceea ce a făcut nu-i e pe plac adultului; din acel moment, va încerca probabil să evite acel comportament sau dacă nu poate, macar să nege că ar fi fost implicat, chiar în ciuda evidenţelor – mai ales când parintele are tendinţa să devina agresiv.

Orice amenintare cu pierderea afecţiunii părintelui îl sperie pe copil, şi cu atât mai mult violenţa fizică şi/sau verbală. El va încerca cu orice preţ să scape de urmările acelei fapte → bruftuluiala parintelui, bătaia. Acest lucru se întâmpla şi pentru că parintele nu explică greşeala copilului, avand în schimb o atitudine foarte virulentă. Copilul se sperie! El va încerca să ocoleasca astfel de situaţii negând, ascunzându-se, minţind, evitând dupa puterile şi priceperea lui situaţia.

Dar putem vorbi cu adevarat de minciună, mai aproape de cum e ea definită la vârsta adultă, doar în momentul în care instanţa morală începe să-şi ocupe locul în mintea copilului. Acest lucru se întampla în jur de 6-7ani; unii autori spun chiar 8 ani. Abia când copilul întelege şi la nivel cognitiv ce însemna minciuna, urmările acesteia şi caută să obţină un avantaj clar din aceasta, abia atunci putem vorbi de minciună. Trebuie să existe o intentie clară şi un avantaj clar, constient urmarit!

Cauzele pentru care copiii mint

Copilul va observa, la o vârstă foarte fragedă, ce îşi doreşte adultul să audă şi din dorinţa de a-i face pe plac, va încerca să dea raspunsurile “potrivite”. Noi ca adulţi, numim aceste raspunsuri minciuni. Ele fac parte însă din jocul de “seducere” a adultului pe care copilul îl joca în mod instinctiv. E o reactie firească, normală de adaptare la mediu.

Un copil are nevoie de protectie, de un adult protector. Astfel, el consideră că pentru ca adultul să rămâna în relaţie şi să-l protejeze, trebuie să fie multumit de el - protejatul său. Minciuna serveste acestui scop.

Mai târziu, copilul va minţi ca “să se scoată” dintr-o situaţie în care se teme de reacţia adultului. Acest lucru se poate întâmpla încă înainte de 3 ani. Spaima poate genera minciuna!

Sentimentul de vinovaţie şi ruşinea apar în jur de 3 - 3 ani jumătate. Odată cu ele apare şi minciuna protectivă, în care copilul încearcă să se pună la adăpost de “furtuna” pe care o generează adultul. El deja înţelege că a greşit, în urma experienţelor anterioare când a fost adnonestat şi certat, şi încerca să se apere.

Vinovăţia, teama de a fi certat îl pot determina să încerce cel puţin să îndrepte spre altcineva – oricine - tirul admonestarii părinţilor.

Mai tâziu, pot apărea mici gelozii, fireşti dealtfel la anumite vârste. Geloziile pot fi între fraţi – şi copilul se întreabă “de ce fratele mai mic primeşte mai multă atenţie?” “De ce sora mai mare are o jucărie mai frumoasă?”; dar pot fi şi în relaţia cu părintele de sex opus. Băiatelul este gelos pe tată care primeşte atenţia mamei în detrimentul său, iar fetiţa pe mamă care primeşte atenţia şi afecţiunea tatălui. Copilul va face orice să atragă atenţia, inclusiv să mintă.

Să nu uităm însă că imitaţia este mama învătării la toate vârstele dar mai ales la vârstele mici. Ceea ce face părintele/persoanele care au grijă de copil/bone, modelul pe care îl oferă aceştia copilului este cel mai important. O mamă/tată care îl ia ca partaş pe copil cerându-i “Nu-i spune lui tati/mami că am făcut azi...” îl învată implicit pe copil să mintă.

La fel, atunci când mama spune ea însăşi o minciună altcuiva şi copilul aude şi ştie că nu este adevărat. Ceea ce va învaţa va fi tot o formă de minciună.

Este minciuna copiilor nociva? Pentru cine?

Depinde, de la situaţie la situaţie, înţelegând prin asta riscurile pentru integritatea fizică în primul rând a copilului şi apoi pierderi ale afecţiunii unor persoane importante pentru ei şi evident, şi mai târziu, consecinţele morale ale acţiunilor sale.

O minciună poate fi nocivă prin efectele pe care le produce atât pentru cel minţit cât şi pentru cel care minte. As zice că, cu cât copilul e mai mic cu atât consecinţele minciunii sale îi scapă de sub control, pentru că, de cele mai multe ori, el nu poate evalua consecinţele. De asemenea, cel care are cel mai mult de suferit este copilul, atât pe termen scurt, cât mai ales pe termen lung.

Sunt adulţi care cred în zicala “copiii spun întotdeuna adevărul” – şi am întâlnit o mulţime dintre aceştia. E o naivitate să crezi că copilul spune întotdeauna adevărul! Şi el, ca şi adultul, vrea să obţina ceva!

Minciuna pe care o spune un copil poate fi întradevăr nocivă pentru cel împotriva căruia îi e adresată – având consecinţe observabile pe termen scurt, dacă e crezută; dar pe temen lung, e foarte nocivă pentru copilul care a creat-o căruia îi va fi mai greu să întelega ce este minciuna şi care sunt consecintele acesteia. Va fi prins într-un joc periculos în care ştie că e crezut chiar şi când spune o minciună şi îi va fi greu să se oprească având în vedere “beneficiile” pe care le poate obţine astfel.

Apoi, copilul poate minţi pur şi simplu jucându-se. Neputând evalua consecinţele, urmările minciunii sale, copilul, din joacă, poate face mult rau altora sau sieşi.

Ulterior, când e mai mare poate să fie prins în propria minciuna ca într-o capcană. E nevoit să mintă/inventeze în continuare pentru a menţine minciunile anterioare.

Se schimba ceva în cazul adolescenţilor ? Şi da, şi nu.

Copilul se dezvoltă treptat; la fel şi modul în care minte. Pe măsură ce creşte, minciunile devin mai sofisticate, mai greu de depistat şi din ce în ce mai creative şi credibile. De asemenea, “recompensa” începe să nu mai fie atât de punctuală şi legata strict de viitorul apropiat.

Recompensa poate fi o construcţie foarte valoroasă dar la o distanta mult mai mare în timp, aşa că şi minciuna dacă e folosită ca mijloc de a-şi atinge scopul, va avea bataie mai lungă.

Adolescenţa este prin excelentă perioada revoltei. Mizele se schimbă şi implicaţiile pot fi mai mari. Unii adolescenţi se revoltă, în încercarea de a se “elibera” de parinţi şi încep să construiasca minciuni, ca explicaţii la comportamentul lor. Alţii adoră ideea de a-i manipula pe ceilalţi. Li se pare interesant efectul pe care îl obtin la ceilalţi, mai ales când aceştia din urmă nu realizează, decât foarte tarziu, că au fost minţiti.

Tot la vârsta adolescenţei influenţa grupului de prieteni devine uriaşă. Valorile grupului/gaştii trebuiesc respectate, însă pot intra în conflict cu valorile familiale ale fiecaruia din membrii săi. Ca să se “salveze” din situaţie fară a “răni” pe nimeni, adolescenţii recurg la minciună.

Minciuna socială este o realitate cu care ne confruntăm şi pe care o acceptăm ca necesară în anumite circumstanţe. Prin asta însă, introducem şi un sistem dublu de valori sau am mai putea spune un sistem de valori “mai nuanţat”.

Copilul/adolescentul/tânărul va înţelege însă exact ceea ce-i transmitem – ca minciuna este uneori binevenită, ba chiar necesară pentru a păstra unele aparenţe considerate “importante”. Dar să nu uităm că adulţii le sunt “cei mai buni profesori”!

E clar ca adolescenţii şi tinerii au un scop clar în momentul în care mint. Intenţia de a minţi există şi este foarte clară. Însă, motivele pentru care aleg să mintă pot fi foarte diverse: vor să-şi creeze o anumită imagine care consideră că-i avantajează, vor să impresioneze, vor să evite o pedeapsă, nu vor să-şi asume responsabilitatea pentru faptele lor atunci când ştiu că au greşit.

Pot fi motive altruiste: încearcă să protejeze pe cineva, încearcă să ranească pe cineva spunând un adevăr pe care persoana nu e pregatită să-l primească, sau pot fi nişte motive egoiste: vor să denigreze o persoană, vor să faca rău cuiva, vor să obţină avantaje materiale, vor să caştige cu orice preţ o persoană de partea lor.

Ce ar putea face părinţii pentru a-i determina pe copii să nu mai mintă?

În primul rând, e important să discutaţi cu copilul încă de când e foarte mic despre ce e bine şi ce e rău, dar cel mai important e să le fiţi exemplu prin propriul comportament. Asta nu înseamnă să le spuneţi “Tu să nu faci ca mine!”, pentru că va fi ca în zicala aceea populară “fă ce zice popa, nu ce face popa”.

Ideea e de a le servi ca exemplu pozitiv! Conturaţi un set de valori morale pe care voi, în primul rand să-l respectaţi. Explicaţi-li-l şi copiilor pe înţelesul lor, pe măsură ce cresc, şi vegheaţi ca ei să-l aplice. Conduitele morale se învată cel mai bine dacă sunt completate de exemplul adultului şi sunt ferm susţinute de acesta de fiecare dată. Încurajaţi sinceritatea!

“Când copilul face ceva neplăcut său rău el trebuie să-şi asume fapta” spune şi Francois Dolto. Explicaţi-i de ce comportamentul lui e greşit, iar şi iar. E mai important decât să-l pedepsiţi şi să-l faceţi să se simtă vinovat/ruşinat. Mai important e să întelegă.

Atenţie, comportamentul lui e greşit, nu el! Daţi-i explicaţii clare, pe înţelesul lui coborându-vă la nivelul de înţelegere al copilului. Un simplu “Nu-i voie”, nu-i suficient pentru a forma o conduiţa conştientă pe termen lung.

Daca aţi ales totuşi să-l pedepsiţi, nu uitaţi să-i iertaţi greşeala şi n-o mai aduceţi în discuţie, nici atunci, nici altădată! Dacă îi tot aduceţi aminte ce a greşit după ce i-aţi zis că l-aţi iertat, îşi va pierde încrederea în sine dar şi în dvs.

Copilului îi e greu să recunoască când greşeşte. Nu insistaţi până în pânzele albe să mărturisească, chiar dacă bănuiţi că el e întradevăr vinovatul. Spuneţi-i că, chiar şi în cazul în care greşeşte tot îl iubiţi şi veţi avea încredere în el.

Exprimaţi-vă nemulţumirea pentru comportamentul lui şi ajutaţi-l să înveţe din greşeala sa. Important e ca, la pachet cu explicaţiile şi exprimarea nemulţumirii, să vină şi mesajul că îl iubiţi şi ţineţi la el în continuare. Pe termen lung, această abordare dă rezultate mult mai bune decât o pedeapsă trântită de nicăieri care îl frustrează foarte tare.

Şi câte ceva mai punctual:

Încercaţi să evitaţi interogatoriile. Tonul face muzica. Lăudaţi-l însă, dacă îşi găseşte curajul pentru a vă spune adevarul.

Încercaţi să verificaţi dacă ceea ce spune copilul e adevărat sau nu. Observaţi care sunt subiectele în legătură cu care sunteţi minţit. S-ar putea ca acolo să fie o problemă pe care nu îndrazneşte să v-o mărturisească. Poate nu e de acord cu o anumită regulă. Dacă aflaţi cauza, puteţi face ceva pentru a rezolva problema. Explicaţi-i că regulile nu sunt batute în cuie, şi că pot fi schimbate dacă reuşeşte să vă explice de ce-l nemulţumeşte. Cea mai importantă într-o relaţie este încrederea.

Nu fiţi nici prea permisiv dar nici nu stabiliţi reguli prea stricte.

Nu abuzaţi de pedepse dar discutaţi cu copilul şi stabiliţi limite clare şi consecinţe pentru minciuna în familie. Regulile se aplică tuturor celor din familie, inclusiv dvs!

Recompensaţi sinceritatea!

Cu cât stabiliţi mai devreme niste repere clare în relaţia dvs cu copilul, cu atât vă va fi mai uşor şi veţi avea o şansă să vă înţelegeţi mai bine cu el când va ajunge la vârsta adolescenţei. Construiţi o bază solidă de încredere cu copilul dvs. Vă va fi de folos când copilul creşte şi ajunge adolescent.

Psiholog Silvia Ungureanu, Centrul de Psihiatrie si Psihoterapie “MindCare”

sectiune medlife pdm6

Autor: Petrişor Obae petrisor.obaepaginademedia.ro

Trimite un comentariu