Jurnalism din alte vremuri. Cum arătau şedinţele de redacţie cu Eminescu şi Caragiale

Eminescu, un perfecţionist, Caragiale, mereu pus pe glume, deschis la minte, iar „în materie de limbă românească, era deasupra”.

Cât au fost colegi de redacţie la Timpul, o zi de muncă începea la 7 dimineaţa pentru Eminescu, Slavici şi Caragiale, scrie Ziarul Metropolis, care citează din cartea „Amintiri despre Caragiale”, apărută la editura Humanitas. Atunci cei trei jurnalişti scriitori apăreau pe uşa redacţiei cu manuscrisele lor în buzunar, scrise citeţ.

„Eminescu era de părere că slova proastă strică efectul în frază. Luaserăm de la Viena obiceiul de a citi împreună tot ceea ce, fie unul, fie altul avea de gând să publice, şi eu îi citeam ceea ce a scris el, iar el îmi citea ceea ce am scris eu. Acum, Caragiale, adevărat mare maestru în ale citirii, citea atât cele scrise de noi şi ceea ce scria el însuşi. Urmau discuţii generale, care se întindeau departe, pătrunzând în politică, în economia naţională, în etică şi în estetică, în scrutarea firii particulare a poporului român, a istoriei lui şi a stărilor în care se află ţara, discuţii vii şi variate care nu se mai puteau sfârşi.

„Manuscript!” Striga băiatul din zeţărie ivindu-se în prag.

Eminescu îl lua la goană pe „imbecilul soios” care îndrăznea să tulbure prin prezenţa lui “discuţiunile”.
Slavici: „Bine, ziceam eu, dar ziarul trebuie să fie distribuit pe la patru”.
Caragiale: „Dă-o dracului de gazetă! Nu merită publicul să ne stricăm cheful de dragul lui!”

“Treceam cu toate acestea la a doua citire şi se începea discuţiunea pe amănunte, frază cu frază, propoziţie cu propoziţie, vorbă cu vorbă. Urmau a se discuta aprins chestiunile de gramatică. În redacţie erau discutate în linişte, căci Caragiale, în materie de limbă românească, era deasupra. Eminescu avea cunoştinţe uimitoare în ceea ce priveşte literatura universală, cunoştea literatura românească, cărţile bisericeşti, cronicarii, scriitorii din Renaştere.

Băiatul de la tipografie: „Manuscript!”
Caragiale: „Stai, infamă creatură, nu vezi că fraza e rău construită?”
Urma o lungă discuţie. Caragiale îşi convingea cei doi prieteni şi lucrători în redacţie că pronumele care nu poate fi înlocuit cu „ce” decât când substantivul la care se raportează stă în nominativ şi că înainte de „care” se pune virgula, iar înainte de „ce” nu se pune decât subordonata dreaptă.
Băiatul: „Manuscript!”
Eminescu: „Ptiu, păcatele mele! Nu vezi că şi vorba e rău declinată?”
Urma o altă discuţie despre substantivul terminat în “ă” când are genitivul în „ei” sau în „îi”.
Băiatul: „Manuscript!”
Slavici: „Ai răbdare băiete, mai avem câteva vorbe rău aşezate să le mutăm şi să scapi de aici!”

Despre perfecţionistul Eminescu: „Scria o pagină – îşi aminteşte Slavici – şi o copia curat cu o slovă frumoasă, apoi şi-o citea. O strâmbătură, alta, iar alta: ici o vorbă nu i se părea aleasă adecvat cu gândul lui, acolo alta era rău întrebuinţată ori greşit aşezată, un gând nu-i ieşea destul de-nvederat la iveală. Deoarece corecturile îi erau nesuferite, copia pagina din nou cu slova încă mai frumoasă. Era în stare să copieze şi de zece ori, să rupă pagina şi să se ducă la plimbare.”