Cristian Tudor Popescu: „Asistăm la un spectacol al dizolvării presei. Nu voi mai scrie la niciun ziar. Niciodată!“

Cristian Tudor Popescu, fost redactor-şef la Adevărul şi la Gândul, explică într-un interviu acordat publicaţiei Adevărul de ce nu mai crede în ideea de ziar.

"Noi asistăm la un spectacol al dizolvării presei în România. Nu se mai pune problema dacă e bună sau nu. Nu mai e presă!", spune Cristian Tudor Popescu.

Întrebat unde va mai scrie după plecarea de la Gândul, Cristian Tudor Popescu a răspuns:

"Deocamdată scriu pe Facebook, n-am altă posibilitate. Există acest Facebook, unde audienţa e mare. Scriu acolo. O să văd... În orice caz, nu voi mai scrie la niciun ziar. Niciodată, ever! Am să scriu pe net. Poate am să fac un blog vreodată..."

Adevărul: V-aţi gândit, când aţi ajuns la “Adevărul”, în 1990, cum va evolua presa aceea formată, aproape în totalitate, din foştii ziarişti comunişti şi din foştii colaboratori ai Securităţii?

Cristian Tudor Popescu: Când am ajuns la “Adevărul” în februarie ‘90, “Adevărul” era “Scînteia”, nu aveai de unde să iei ziarişti care să nu fi fost în vechiul sistem. Da, mi-am pus întrebarea şi de aceea nu mi-am dat demisia în iunie ‘90, deşi “Adevărul” era atunci un organ de propagandă guvernamentală. Am fost convins că e imposibil ca lucrurile să nu se schimbe, chiar dacă erau aceiaşi tovarăşi, chiar dacă se păstrau structurile vechi. În clipa în care sistemul capătă nişte grade de libertate, evoluţiile sunt inexorabile. Deci, ştiam că nu va rămâne presa aceea, ştiam că vor fi înlocuiţi cei vechi, nu dintr-o dată, dar vor veni jurnalişti tineri. Şi aşa s-a întâmplat. Până prin anii 2000 şi ceva a fost o continuă schimbare în presă.

Cristian Tudor Popescu despre Clubul Român de Presă:

Evident că structura aia pe care o preluasem eu era învechită, putredă şi nu avea scopuri deontologice sau de apărare a intereselor jurnaliştilor. Nici vorbă. CRP era o sculă proiectată să gestioneze intersecţia presei cu afacerile. Eu n-am avut în viaţa mea nicio afacere şi eram brutal împotriva oricărei interferenţe între meseria de jurnalist şi afaceri. Preluând Clubul am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, vreme de patru-cinci ani, cât am fost acolo, să-l resetez. După cinci ani am cedat. Nu pentru că nu mai puteam face faţă afluxului de bani - mii de euro - cu care aruncau diverşi indivizi în jurnalişti începând cu anul 2005. Nu pentru că simţeam că nu mai pot lupta cu aceşti moguli, cu aceşti noi patroni. Nici măcar pentru că mă deranja tabloidizarea din ce în ce mai agresivă a presei. Motivul determinant a fost lipsa de reacţie a jurnaliştilor tineri, cei care aveau atunci 30-40. Am fost la „Evenimentul zilei” în redacţie şi am vorbit acolo, cu toţi de faţă. Le-am spus: „Am adus Clubul Român de Presă într-o formă cât de cât funcţională. Nu-l sfărâmaţi, preluaţi-l voi, cei tineri, şi eu vă sprijin”. Dragi colegi, nu i-a interesat. Mi-aduc aminte ce a spus domnul Turturică. A spus: „Poate că pe jurnalişti nici nu-i interesează să aibă o organizaţie. Poate că ei se simt bine şi aşa, fiecare cu ograda lui, cu patronul lui. Îşi face fiecare treaba şi îşi ia banii”. Asta a fost povestea, lipsa de spirit profesional şi de breaslă a jurnaliştilor tineri de atunci.

Cum rămâne cu ziariştii-agenţi de publicitate din perioada “Adevărul”?

Toată lumea aducea în neştire publicitate, de la primul până la ultimul jurnalist. Aveau firmele lor, aranjamentele lor, aduceau publicitate în ziar şi luau 12%. Câtă vreme a fost Tinu, el decidea, dar după moartea lui se punea întrebarea ce fac. Doar nu eram idiot să nu-mi dau seama că nu e în regulă ca un jurnalist să fie şi achizitor de publicitate. Dar ia gândiţi-vă ce ar fi însemnat să le spun eu oamenilor ăstora „bă, nu mai aduceţi publicitate că aşa decretez eu!”. Cum aş fi putut eu să explic asta patronului? Mi-ar fi spus „ai ceva împotrivă să vină publicitate în ziar, care-i problema?”.

Care a fost cea mai bună perioadă a presei din aceşti 25 de ani?

Din punctul meu de vedere, cea mai bună a fost perioada 1996-2000. A fost perioada de maximă efervescenţă. Sigur, exista şi atunci interesul pentru bani, dar exista şi multă pasiune. Exista presă de amorul artei, nu neapărat ca să câştigi bani sau faimă. Între ‘96 şi 2000 a fost interval în care ziarele se desprindeau de presa comunistă şi, în acelaşi timp, nu deveniseră suficient de capitaliste. Exista în aer satisfacţia de a face o emisiune bună, un reportaj bun, de a scrie un text despre care să discute lumea, exista această fierbere în legătură cu jurnalismul. Care s-a stins treptat după anul 2000, transformându-se într-o chestie rece, de prestare.

CTP, despre presa tabloidă:

Presa tabloidă a fost injectată începând cu primăvara anului 2000, cu ziarul „Libertatea”. Ăla a fost momentul crucial. Trustul Ringier, cel care a preluat „Libertatea“, a sesizat această dorinţă a „yuppies” (young urban professional), care sunt cei mai importanţi pentru publicitate, de a citi presă tabloidă şi nu presă quality. A sesizat asta un trust occidental, atenţie! De la presa occidentală care a venit în România să investească, nu am primit lumina marelui jurnalism occidental bazat pe deontologie, pe curaj, pe „Watergate“ şi alte poveşti de soiul ăsta. Nu, au venit nişte trusturi care erau chiar mai rapace decât astea româneşti. Nu veniseră să ne înveţe pe noi marele jurnalism, ci ca să scoată bani cu orice preţ. Deci presa a fost degradată şi de trusturile străine. Îmi aduc aminte ce discuţii aveam la CRP cu cei de la Ringier. Au dat pe prima pagină bucăţi de oameni morţi în accidente de muncă alături de buci şi de ţâţe! Le-am spus: „Domnule, nu se poate aşa ceva, sunteţi un trust străin. Cum permiteţi chestia asta?”. Nu le-a păsat, îşi permiteau! Ieşeau banii? La revedere! Să fie foarte limpede: trusturile occidentale au făcut cel puţin la fel de mult rău presei ca potentaţii ăştia cu bani, oligarhii români.

Există vreo speranţă pentru o presă mai curată în viitor?

Presă? Nu. Staţi puţin, despre ce vorbim? Noi asistăm la un spectacol al dizolvării presei în România. Nu se mai pune problema dacă e bună sau nu. Nu mai e presă!

Şi cât credeţi că va mai dura acest proces de dizolvare? Când o să spunem: „Gata, s-a terminat, stingem lumina, mergem acasă”?

Nu e departe momentul. În curând, fiecare va avea ziarul lui. Nu mai e nevoia să-i faci tu ziar. Această idee a funcţionat vreme de 250 de ani: există nişte inşi care fac ziarul şi există nişte inşi care-l citesc. Dragii mei, catedrale s-au construit în Europa câteva sute de ani. După aia, nu s-au mai construit. Aşa e şi cu presa. E foarte posibil ca această paradigmă cititor-ziarist să dispară, să fie înlocuită. Şi netul spre asta merge, nu vedeţi? Uitaţi-vă care este mentalitatea postacului, a comentatorului pe net. Ei se consideră egali cu jurnaliştii. „Suntem cu toţii aici, în acelaşi mediu”. La ziar, cititorul putea să îţi trimită cel mult o scrisoare la redacţie. Acum toată lumea este în acest ring, în această junglă, iar ideea de jurnalist care scrie nu mai e... Dacă aţi şti câţi mi-au spus lucrul ăsta pe net: „Ce vorbeşti, dom’le? Eşti un postac ca şi noi!”. Ce scria el acolo, cuvintele alea inepte din postarea lui de câteva rânduri, le considera absolut egale cu un editorial la care eu munceam câteva ore. Ei se simt deja egali cu jurnaliştii, deci lucrurile vor merge spre estomparea ideii de jurnalist. Şi încă ceva: până acum jurnalist a însemnat persoana care deţine informaţia înaintea publicului. Păi, în momentul de faţă, publicul îi spune jurnalistului. Ia uitaţi-vă puţin la evoluţiile din ultimi ani.

Interviul complet poate fi citit pe Adevarul.ro.