Realitatea, file din poveste. Există editoriale. Există comentarii politice. Există pamflet. Iar apoi există ce s-a întâmplat duminică seară la Realitatea Plus. Televiziunea de ştiri a avut zilele trecute un moment ireal în emisiunea din prime-time, moderată acum de Ana Maria Păcuraru, fiica patronului.
În emisiunea Miza Zilei, Ana Maria Păcuraru a decis că un comentariu despre energie poate fi spus mai bine dacă e transformat într-un basm.
„A fost odată ca niciodată...”, au auzit telespectatorii, după care România a devenit o împărăţie, premierul un „stăpân grăbit”, miniştrii nişte „boieri mai mici”, iar ministrul Mediului s-a transformat în „fata tânără, păzitoarea pădurilor şi a apelor”.
Întregul moment a fost interpretat ca un veritabil recital artistic, cu gesturi dramatice, inflexiuni şi pauze lungi.
Timp de aproape cinci minute, politica a fost tradusă în limbaj de poveste şi pe un ton dramatic.
Nu au lipsit împărăţiile, focurile stinse, oamenii harnici, curţile de la Apus şi morala de final. Au lipsit doar balaurul şi formula „şi-am încălecat pe-o şa”.
Redăm în continuare monologul:
„A fost odată ca niciodată o ţară aşezată la poalele munţilor, cu mine adânci şi oameni harnici, care coborau în pământ ca să scoată de acolo lumină pentru toţi ceilalţi.
Generaţii întregi şi-au lăsat sănătatea acolo jos, în beznă, ca sus, la lumină, casele să aibă căldură şi fabricile să aibă putere.
Şi a venit într-o zi un stăpân nou peste ţară, un stăpân grăbit, care nu a ascultat poveştile bătrânilor şi nici pe ai lui sfetnici fin vale. El a zis aşa: «Cărbunele e vechi, cărbunele e greu. Hai să-l îngropăm odată pentru totdeauna, ca să fim pe placul curţilor mari de la Apus!»
Şi a semnat într-o dimineaţă de martie o hârtie prin care stingea flăcările sub cazane. Minerii, oameni bolnavi de atâta muncă grea, unii cu 30 de ani de subteran în spate, au rămas fără muncă. Vetrele lor fără foc.
Şi ca şi cum n-ar fi fost destul, stăpânul le-a tăiat şi puţina hrană rămasă în vistierie - banii aceia meniţi să ţină centralele în picioare, ca focul să se stingă şi mai repede, şi mai sigur.
Dar iată minunea: peste câteva luni de zile, chiar stăpânul acela a văzut că nu are cu ce încălzi împărăţia. S-a uitat în jur, în stânga, în dreapta, speriat, a zis: «Aduceţi-mi înapoi ce am stins!»
Dar ce ai stins, Măria Ta, nu se aprinde la loc cu o vorbă. Şi, ca orice stăpân încurcat, a dat vina pe boierii lui mai mici: pe miniştri, pe cei de la ţinuturi, pe oricine... numai pe hârtia semnată de mâna lui, nu.
Şi dincolo de hotarele ţării, în alte împărăţii surori, tot din marea familie a Uniunii, alţi stăpâni au fost mai înţelepţi. Cel din vecinătatea noastră a zis: «Eu nu-mi las oamenii în frig pentru o poruncă venită de departe», şi şi-a ţinut cărbunele aprins. Mai mult decât înainte! Atât de mult încât o treime din lumina lui vine tot de acolo.
Cel din Polonia, la fel: jumătate din împărăţia lui arde tot cărbune. Cel din Italia a zis: «Nu mă grăbesc, stingem prin 2038, nu mâine!»
Toţi şi-au aparat oamenii de frig şi de întuneric. Numai la noi, în împărăţia noastră, s-a stins focul primul: şi cel mai repede, şi cel mai fără de milă.
Şi lângă stăpân mai era o fată tânără, păzitoarea pădurilor şi a apelor, care ţinea în sertar hârtiile, avizele de care depindeau alte patru cetăţi de apă gândite tocmai pentru zilele grele, puse acolo cu decizii vechi ale sfatului ţării. Ea le-a ţinut în sertar, cu mâna pe ele, spunând că aşa e legea şi că nu va da avize la telefon. Fata avea dreptate, poate că nu, dar cetăţile de apă stau neterminate, iar oamenii la casele lor au rămas să se roage de vecini să nu-i lase pe întuneric iarna asta.
Şi mă întreb, ca-n poveştile vechi în care cineva trebuie să tragă învăţăminte la sfârşit: ce se alege de un om căruia i se închide singura lui portiţă? Devine duşman celui care l-a alungat sau rămâne doar un om trist, uitat de toată lumea?
Aşa se termină, deocamdată, povestea noastră de azi. Nu cu «au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi», ci cu o întrebare pe care v-o las în seara asta: cine plăteşte, de fapt, preţul poveştilor scrise în grabă de oameni care n-au stat niciodată nicio zi în subteran, nicio noapte în apa rece a mării?
Răspunsul poate îl aflăm împreună. Eu m-am oprit aici.”
VIDEO. Ana - Maria Păcuraru şi povestea de la Realitatea
Autor: Iulia Bunea iulia.buneapaginademedia.ro
