Tolontan, episodul 2: Nu înţeleg această subminare permanentă a credibilităţii presei pe care o practică Traian Băsescu

Astăzi, episodul 2 al interviului acordat paginademedia.ro de Cătălin Tolontan. TREI filme video, în parteneriat cu postul TV online HappyFish şi transcrierea integrală, despre cum trebuie ajutată presa, despre relaţia Traian Băsescu şi presă, dar şi detalii inedite despre începuturile carierei lui Tolontan.

Publicitate

Preşedintele Traian Băsescu a demonizat atât de mult presa şi succesul presei şi s-a referit întotdeauna la Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Patriciu când a vorbit despre presă, încât lumea chiar crede că aceşti oameni scriu ziarele, spune Cătălin Tolontan în episodul doi al interviului acordat paginademedia.ro.

Partea I: Traian Băsescu şi presa

[pageview http://paginademedia.ro/interviuri/tolo/tolo6.php]

Din interviu:

• Aşa cum Traian Băsescu a subminat alte instituţii importante, la fel subminează şi încrederea oamenilor în presă .
• Nu prin publicitate de stat trebuie ajutată presa din România. În 2000-2004, Guvernul a vrut să se substituie pieţei, hotărând cine merită să trăiască şi cine nu merită să trăiască pe piaţă.
• Dacă eşti în stare să fii un om liber şi un profesionist liber, dacă îţi structurezi clar raporturile cu patronatul, acelea vor fi respectate.
• Cred că lipseşte investiţia în editorial.

Despre începuturi: De la Azi am fost daţi afară, pe motiv de indisciplină eu, Costi Mocanu şi Luminiţa Paul. Era o chestie de insubordonare, nu voiam să publicăm nu ştiu ce.

• Ştiţi care este cel mai mare avantaj al ziarelor plătite? Faptul că sunt plătite. Că sunt cumpărate. De ce? Pentru că advertiserii ştiu foarte bine că actul de a cumpăra un ziar probează un interes.
• Nu ştiu dacă vor dispărea instantaneu titluri, dar probabil vom asista la o reducere de 20% cel puţin a numărului de titluri, socotind aici şi ziarele locale
• Eu cred că nu ne putem aştepta la creşterea bugetului pentru presă în România, în următorii doi ani, respectiv în 2009 şi 2010. Eu cred că trebuie să ne obişnuim cu acest tip de suferinţă, să ne găsim cu toţii căi de venituri suplimentare.
• Scriitura este, în general, o profesie din care nu ieşi la pensie. Pentru că ajunge să te definească. Jurnalismul, ca structură, şi ca joc al informaţiei, al contactului cu publicul, ajunge să te definească mai mult decât o simplă profesie.

Partea a II-a: Despre cum trebuie ajutată presa de către stat. Nu prin publicitate guvernamentală.

[pageview http://paginademedia.ro/interviuri/tolo/tolo5.php "some title" description]

Partea a III-a: Despre ce lipseşte presei scrise şi jurnaliştilor

[pageview http://paginademedia.ro/interviuri/tolo/tolo7.php "some title" description]

TRANSCRIEREA INTEGRALĂ A EPISODULUI II

Tolontan, episodul 2: Nu înţeleg această subminare permanentă a credibilităţii presei pe care o practică Traian Băsescu

Petrişor Obae: Un scurt dialog cu SOV a adus o replică antologică: Întăriţi-vă statul, domnilor! Poate un stat slab, astfel văzut de patronii media, să susţină presa în situaţia de criză?
Cătălin Tolontan: Înţeleg din întâlnirea care a avut loc la Clubul Român de Presă şi unde au participat şi cei de la Asociaţia Jurnaliştilor din România, dar şi alte asociaţii media, că Emil Boc a promis că e posibil ca statul român să ajute într-un fel sau altul presa. De fapt, nu ajută presa, îi ajută pe consumatori şi ajută automat şi democraţia. Răspunsul este poate, dacă doreşte să facă acest lucru.

Presa cum trebuie să vadă acest ajutor, având în vedere relaţia din ultimii ani, dintre presă şi putere?
Presa trebuie să înţeleagă faptul că acei bani nu sunt ai Guvernului, acei bani nu sunt ai lui Emil Boc, la limită, pot spune că acei bani nu sunt nici măcar ai statului român. Acei bani sunt ai contribuabilului şi ai comunităţii. În măsura în care comunitatea şi contribuabilul au nevoie de presă, atunci presa poate accepta acest sprijin.

Asta din punct de vedere al presei. Dar, din perspectiva Guvernului, cum poate vedea statul acest ajutor?
Sunt ajutate bănci, întreprinderi, companii, industrii întregi în toată lumea. Remarcam cu umor faptul că industria publicaţiilor sexy şi porno din Statele Unite a reclamat un sprijin al Guvernului american, spunând că, aşa cum americanii nu pot trăi fără maşini, nu pot trăi, de asemeni, fără pasiune intimă.

Am văzut reacţii diverse ale oamenilor din presa română, pe care îi preţuiesc, de la Cristian Tudor Popescu, cel care a spus că, după opinia sa, acei bani trebuia daţi, dar numai acelei prese care face un serviciu social, până la Cristina Simion, de la Edipresse, care a spus că, în opinia sa, aceşti bani nu vor ajuta cu adevărat presa, pentru că e foarte greu să trasezi linia între presă care face serviciu social şi presă care nu face serviciu social. Pentru că, la urma urmei, face revista Elle un serviciu social? Eu zic că da. Are o modestie filigranată Cristina Simion şi uită să spună, de pildă, faptul că cea mai vândută carte din ultimul deceniu, a unui autor român, a lui Mircea Cărtărescu – De ce iubim femeile – a pornit ca o culegere de articole din revista Elle. Acest lucru cred că trebui spus, din când în când. Şi putem spune că da, revista Elle şi alte reviste fac un serviciu important pentru comunitatea cărora li se adresează.

Concret, tu cum vezi acest ajutor?
Există modele, nu cred că trebuie să reinventăm în niciun fel focul în momentul acesta. Există modelul francez, potrivit căruia toţi cetăţenii de până la o anumită vârstă pot primi un abonament pe care şi-a aleg ei. Ăsta e un model interesant, pentru că nu dictează în niciun fel o repartiţie a banilor. Există un gen de gândire, să nu-i spun iniţiativă, din ceea ce am aflat, în România, şi anume unul sau două dintre ziarele locale, care sunt în momentul acesta cele mai lovite de către criza din media, să primească din partea comunităţii locale prin primărie un anume sprijin.

Modalităţi există. Mie mi s-a întipărit în minte un lucru. L-am mai povestit. A fost atât de şocant, încât simt nevoia să îl reiau. În 2002, am fost în Kabul, în momentul în care armata americană abia intrase în Afganistan, ca armată de ocupaţie. Una din primele iniţiative civice, care privea comunitatea şi pe care aluat-o armata americană a fost înfiinţarea unei reviste pentru femei în Kabul, în Afganistan.

Se ştie foarte bine, destinul şi poziţia femeii în societatea islamică are de suferit şi au simţit nevoia să înfiinţeze o revistă pentru femei. Eu cred că ceea ce poate face o armată de ocupaţie într-o ţară străină e obligat într-un fel sau altul să facă un guvern într-o ţară democratică, aşa cum este România.

Nu prin publicitate de stat trebuie ajutată presa din România

Ultima dată când Guvernul a ajutat într-un fel presa, în perioada 2000-2004, prin publicitate guvernamentală, a ieşit un dezastru.
O să te contrazic cordial. Atunci, Guvernul nu a ajutat presa, Guvernul a vrut să se substituie pieţei, hotărând cine merită să trăiască şi cine nu merită să trăiască pe piaţă, acordând discreţionar fonduri de publicitate masive anumitor ziare şi refuzând ierarhiile care ies foarte clar din BRAT, din SNA, din instituţiile care autoreglementează presa din România.

Acest lucru nu mai este posibil. Nu prin publicitate de stat trebuie ajutată presa din România. În niciun caz! De ce spun asta. Pentru că oricum, raportul de forţe din economie este, din fericire, unul favorabil econimiei private.

Şi dacă putem vorbi de un buget de aproximativ 400-450 de milioane de euro în acest an (pentru că avem nevoie de un glob de cristal pentru a şti exact cât va fi acest buget), probabil că undeva, să zicem 2-3 la sută maximum reprezintă publicitate de stat. Cu aceşti bani nu poţi în nicun fel şi nici nu e bine să încerci să ajuţi presa.

N-aş compara iniţiativa de atunci, care a fost o iniţiativă de control, cu ceea ce se poate face în acest moment, în primul rând legal. Şi sunt puncte fierbinţi unde se poate interveni. Rodipet este unul dintre aceste puncte.

Se va întoarce la stat.
Să vedem dacă se întoarce la stat. Deocamdată, statul nu poate rechiziţiona pur şi simplu o companie. Are dreptul să apeleze la instrumentele juridice, să vedem cum se va termina în instanţă acest litigiu, pentru că el trebuie probat, într-un fel sau altul, acuzaţiile vor trebui probate în instanţă. Cert e următorul lucru. Că Rodipet, din situaţia de jucător favorizat din momentul privatizării, care avea undeva aproape de monopol, era un oligopol pe piaţă în momentul respectiv, a ajuns în situaţia de a controla 30% din piaţă, s-a pierdut şi cotă de piaţă şi mai ales a pierdut bonitate către editori.

Este de-a dreptul înspăimântător şi folosesc termenii încercând să mă menţin într-un anume echilibru.

Este vina cuiva?
Suntem în aprilie, iar banii pe care îi încasează astăzi chioşcurile Rodipet se vor vedea abia în septembrie sau în octombrie în conturile editorilor. Este vina celor care gestionează, care au gestionat Rodipet. Pentru că celelalte firme de difuzare nu plătesc cu întârziere de şase luni.

Citeşti presa, urmăreşti posturile TV ca un consumator avizat. Cât ţi se pare, în cazul Popoviciu, de exemplu, că a fost informaţie relevantă, dezinteresată, şi cât vezi că sunt mesaje orientate, bine dirijate din alte direcţii?
Eu cu faptele comerciale ale domnului Popoviciu m-am întâlnit, ca jurnalist sportiv, cu mulţi ani în urmă. A existat o anchetă puternică derulată iniţial de echipa care lucrează la Gazeta sporturilor pe tema bazei din Tineretului. Pe care o companie, care era controlată de domnul Popoviciu pusese ochii. Deci nu îmi e simpatic în niciun fel. Deloc. A avut un cinism în afaceri şi un fel de a se descurca nepenalizabil deocamdată în justiţie, dar care a relevat clar personajul.

Cred că ne lipsesc deocamdată multe informaţii. Cred că e nevoie de răbdare pentru ca jurnaliştii să ancheteze, să investigheze acest caz.

Nu înţeleg această subminare permanentă a credibilităţii presei pe care o practică Traian Băsescu

Cătălin Tolontan: Sunt şi eu dezamăgit, ca orice jurnalist, de reacţiile preşedintelui Traian Băsescu, care l-a făcut caraghios pentru un jurnalist doar pentru că a replicat preşedintelui care trecea pe hol şi care a avut prima reacţie. Nu e prima reacţie la adresa presei pe care o găsesc dezgustătoare a preşedintelui Băsescu. Nu înţeleg în niciun fel această subminare permanentă a credibilităţii presei şi, odată cu ea, a credibilităţii actului de comunicare din România, pe care o practică Traian Băsescu.

Este singurul care o practică?
Nu, nu e singurul. Dar este cel mai puternic. Şi aşa cum Traian Băsescu a subminat alte instituţii importante pentru România (Îmi aduc aminte cum a ironizat Bursa spunând speculatorii de la Bursă. Nu! Oamenii care au acţiuni la Bursa din Bucureşti sunt oameni care creditează, cu bani, economia românească şi companiile din România. E o operaţiune de care Traian Băsescu, ca preşedinte al ţării, ar trebui să fie mândru. Nu să fie împotriva a ceea ce se întâmplă la Bursa din Bucureşti), la fel subminează şi încrederea oamenilor în presă. Subminându-se pe sine însuşi, până la urmă.

Ştiţi ce s-a spus la un moment dat în Pakistan, o ţară extrem de turbulentă? Că regimul militar a reuşit să reziste, chiar dacă era un regim militar în ultimii ani, tocmai datorită faptului că a permis, a acceptat polemica şi dezbaterea, uneori dusă la limită, în presă. Şi a grupurilor islamiste, şi a grupurilor prodeschidere din lumea islamului. A fost un regim care a acceptat dezbaterea şi culmea, acel tip de dezbatere te ajută pe tine, care nu mai ai tentaţia să controlezi, sau ai tentaţia să controlezi, ca putere, dar nu reuşeşti, te ajută în final. Cred că la Traian Băsescu se întâmplă procesul invers.

A demonizat atât de mult presa şi succesul presei şi s-a referit întotdeauna la Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Patriciu când a vorbit despre presă, încât lumea chiar crede că aceşti oameni scriu ziarele. Nu. Ei nu scriu ziarele sau nu fac ştirile de la televiziune în niciun fel.

Există şi o vină a jurnaliştilor pentru această decredibilizare?
Cred că există o vină. Dar cred că se vorbeşte prea puţin despre lucrurile bune care se întâmplă în presa scrisă.

Ştiţi care este cel mai mare avantaj al ziarelor plătite? Faptul că sunt plătite.

Care ar fi vina şi care părţile bune?
Vina este următoarea: în presă, ca în viaţă, libertatea nu ţi se dă, ţi se ia pur şi simplu. Dacă eşti în stare să fii un om liber şi un profesionist liber, dacă îţi structurezi clar raporturile cu patronatul, acelea vor fi respectate. Dacă sunt statuate nu neapărat printr-un contract, că niciun contract nu poate arăta precum Enciclopedia Britannica. Dar dacă ai totuşi un cod de conduită internă a publicaţiei respective, dacă îţi respecţi profesia, dacă înţelegi de la început că valorile tale, ca jurnalist, nu pot fi valorile patronului tău, pentru că sunt interese diferite, şi e normal să existe interese diferite, şi convieţuieşti în aceste interese, atunci poţi să îţi faci treaba. Dacă abdici, şi există zone în care se abdică, atunci ai o mare problemă care se întoarce împotriva profesiei tale.

Sunt mai mulţi cei care abdică?
Nu. Fără discuţie sunt mai mulţi cei care nu adbică. Pentru că sunt mai multe ziare în România care au un tip de succes la public decât ziare care se scurg uşor într-un act al tăcerii pentru că publicul le blamează prin necumpărare. Noi nu suntem nişte oameni aleşi, aşa cum mai rosteşte din când în când, ritos, Traian Băsescu. Nu. Dar suntem nişte oameni votaţi comercial, în fiecare zi, de către oamenii care cumpără ziarele.

Ştiţi care este cel mai mare avantaj al ziarelor plătite? Faptul că sunt plătite. Că sunt cumpărate. De ce? Pentru că advertiserii ştiu foarte bine că actul de a cumpăra un ziar probează un interes, care îl face pe om să consume acel ziar, într-un fel pagină cu pagină, cu un timp mare de citire şi cu un timp atent, deci de preocupare şi că aşa se vede şi mesajul publicitar din ziar. Un ziar gratuit are din acest punct de vedere mari probleme încă în a convinge publicul şi lumea advertisingului.

Cred că lipseşte investiţia în editorial

Ce sesizezi că lipseşte presei şi ziariştilor?
Sincer, nu îmi place când Gazeta sporturilor face 16 pagini. Nu îmi place faptul că Evenimentul zilei şi-a redus numărul de pagini. Îl citesc în trei staţii de metrou acum. Sesizez în acelaşi timp că atunci când Adevărul vine cu 48 sau 64 de pagini, are serioase probleme în a produce lucruri de calitate acolo, pentru că le e foarte greu.

Cred că lipseşte investiţia în editorial. Cred că, în momentul ăsta, avem o problemă justificată de încasări. Cred că încasările din presa scrisă sunt mici, cred că veniturile sunt mici, cred că există riscuri numeroase, am dat doar câteva exemple din zona publicităţii, respectiv din zona difuzorilor de presă, care îi fac pe editori să fie precauţi.

Cea mai pesimistă previziune pentru 2009 din punct de vedere al numărului de titluri de pe piaţă şi al ziariştilor care vor fi concediaţi?
Cred că ar trebui să plecăm de la venituri şi dacă veniturile din presa scrisă anul trecut au fost undeva în jur de 90 de milioane de euro, e posibil să asistăm la un 50 de milioane de euro, ceea ce ar fi dramatic. Nu ştiu dacă vor dispărea instantaneu titluri, dar probabil vom asista la o reducere de 20% cel puţin a numărului de titluri, socotind aici şi ziarele locale, care sunt extrem de periclitate şi care au şi ele foarte mulţi jurnalişti buni şi multe subiecte ale ziarelor din Bucureşti sunt preluate într-un fel sau altul de la ziarele locale.

Poate că nu este loc pentru un număr de titluri atât de mare.
Piaţa de quality este o piaţă care suferă peste tot în lume. Avem cu toţii această înfruntare a internetului, eu nu sunt un partizan necondiţionat al internetului, chiar dacă am de trei ani şi ceva un blog, chiar dacă ne-am deschis demult la Gazetă către zona de internet, chiar dacă avem o echipă de aproape 40 de oameni care este condusă de Augustin Roman şi Sorin Dănilescu şi care face o treabă excelentă, această echipă.

Eu cred că există limite serioase ale internetului şi că principalul atribut pozitiv al internetului, şi anume nelimitarea sa, este, în acelaşi timp, principala limită a internetului. Pentru că ajungi să creezi irelevanţă, iar lucrul acesta se va vedea în timp, la consumator, care va ajunge să sintetizeze, până la urmă, lucrurile şi să le discearnă.

Nu ne putem aştepta la creşterea bugetului pentru presă în România, în următorii doi ani

Crezi că va rămâne printul o variantă premium a ediţiilor online?
E posibil, dar o variantă premium nu este o variantă de lepădat. Mă uitam ce declara Mario Garcia. Pentru că el nu e doar un creator de grafică, un desenator, este un om care gândeşte în profunzime. Eu nu cred în teoria omului care doar desenează ziare. Am lucrat cu câţiva graficieni buni şi ştiu că sunt oameni care gândesc în profunzime. Unul din ei este Marian Toader.

Garcia spunea că, după părerea lui, ziarele vor continua să trăiască, dar vor fi parte a unei platforme. Inclusiv la publicitate, vor fi parte a unei platforme. De aceea el şi recomanda deschiderea editorilor şi încercarea de a nu se mai criza editorii atunci când li se propun module de publicitate neaşteptate sau inovative.

El spunea că acestea atrag publicul.
Da. Eu chiar cred acest lucru. Cred că machetele bine făcute sunt machete care atrag publicul. Uitaţi-vă ce se întâmplă la reviste. Revistele care beneficiază de o grafică din perspectiva publicităţii frumoasă, în care apar personaje, machete care spun poveşti, sunt reviste în care aproape că nu mai discerni care este editorialul şi care este zona de publicitate, atunci când răsfoieşti exemplarele respective.

Asta nu înseamnă investiţii mai mari din partea clienţilor?
Nu ştiu dacă înseamnă investiţii mai mari. Eu cred că nu ne putem aştepta la creşterea bugetului pentru presă în România, în următorii doi ani, respectiv în 2009 şi 2010. Eu cred că trebuie să ne obişnuim cu acest tip de suferinţă, să ne găsim cu toţii căi de venituri suplimentare.

Două – trei idei?
Produsele care apar lângă ziare, cărţile. Din cărţi, dacă reuşeşti să îţi faci campania, se pot face bani la un moment dat. DVD-urile sunt, de asemenea, o altă soluţie. Încercarea de a creşte zona de online şi de a face încasări de acolo. Deşi deocamdată online-ul este mai degrabă un aspirator de audienţă dinspre zona offline către online, decât un bancomat la care te poţi duce şi încasa veniturile respective. Este o disproporţie între cât îţi ia din audienţă şi cât îţi dă ca venituri.

În 1993, a fost dat afară pentru indisciplină

Care a fost primul tău contact cu presa?
Înainte de 1989, după ce am terminat liceul de informatică, am lucrat o perioadă pentru cercetări în informatică, o perioadă şi primul contact cu presa scrisă era atunci când scriam articole despre fotbal la un panou care era exact la lift. Cred că erau cele mai citite articole ale mele, pentru că oamenii care ajungeau să urce în lift şi făceau coadă acolo, citeau aproape nevoiţi articolele mele. Aveam o expunere extraordinară. Este ca şi cum ai urmări filme în avion. Nu puteau face altceva.

Asta era înainte de 1989, eram foarte tânăr atunci, abia terminasem liceul. După 89, am lucrat la două ziare studenţeşti. Primul în Facultatea de Comerţ a ASE-ului, acolo unde învăţam, care se numea Noi, nu, făcut cu un grup de prieteni şi de studenţi sindicalişti. Voiam cu toţii să schimbăm lumea atunci şi parţial am reuşit.

Apoi la un ziar care era scos de trustul care edita şi ziarul Azi şi care se numea Student.
În momentul respectiv, vorbesc despre începutul anilor 90, lucrau oameni care astăzi au ajuns în poziţii importante în presa română, de la Costi Mocanu, lider maximo al Pro TV, până la Sorin Enache, cel care conduce grupul Realitatea, Vlad Petreanu, cel care astăzi nu mai conduce ştirile Antenei 1, dar a rămas un nume important în zona TV-ului din România, Luminiţa Paul, colega mea de la Gazeta sporturilor, Şerban Alexandrescu, directorul de la Headvertising. Probabil am uitat câţiva şi îmi cer scuze. Am fost mulţi oameni atunci care astăzi înseamnă ceva în presa din România.

Care a fost momentul care te-a făcut să schimbi macazul de la zona ta de interes, din facultate, către presă?
Cred că la începutul anilor 90. Când ajungeai să faci ceea ce îţi place, când era bănos lucrul ăsta. De exemplu, cea mai profitabilă acţiune a mea în presă a fost când am vândut primul ziar, acela scos în ASE, împreună cu prietenii şi colegii mei la Coloane, în Romană. Atunci am făcut o groază de bani. Ca difuzor de presă. Mi-am dat seama cât de important e să fii un bun difuzor de presă.
Eram şi redactor, şi redactor-şef şi tehnoredactor şi difuzorul ziarului respectiv. A mers foarte bine ziarul pentru vremea aia.

Cât costa ziarul acela?
Cred că 5 lei, dacă nu mă înşel. Şi banii ne veneau toţi nouă, pentru că hârtia costa foarte puţin, se tipărea undeva la ASE, tehnoredactarea o făceam noi, erau vremuri OK.

Apoi am fost tehnoredactor la Azi, o perioadă, apoi redactor de sport la Azi, şef de secţie, am fost şi redactor-şef adjunct o perioadă. Am întâlnit acolo o echipă foarte bună, dincolo de opţiunile politice la care nu aderam. Echipa de jurnalişti era excelentă. Lucra acolo Octavian Ştireanu, ca şef al organizaţiei, un om extrem de cerebral şi unul dintre primii oameni care a mutat presa din România de pe tipar înalt pe offset. Se întâmpla în 1991, ceea ce era fabulos să tipăreşti color în România şi pe computer să faci ziarul. Lucrau acolo Stelian Moţiu şi Ileana Coman, doi jurnalişti extraordinari. Doi dintre cei mai buni jurnalişti pe care i-am întâlnit şi cu care am lucrat vreodată. Apoi, în 1993, am plecat la Gazeta sporturilor, pentru că am vrut mai degrabă să fac jurnalism sportiv, şi pentru că se tensionaseră opţiunile politice.

Din câte ştiu, ai plecat de la Azi în condiţii nu tocmai fericite.
De la Azi am fost daţi afară, pe motiv de indisciplină eu, Costi Mocanu şi Luminiţa Paul. Apoi eu şi Luminiţa Paul am mers la Gazeta sporturilor, unde am fost angajaţi, Costi Mocanu a plecat la Canal 31, care a fost, practic, preludiul a ceea ce este astăzi Pro TV.

Ce înseamnă atitudine indisciplinară?
Litera E sau I, nu mai ţin minte, o am şi acum în cartea de muncă. Cred că m-a dat afară şi ne-au dat afară pe bună dreptate. Era o chestie de insubordonare, nu voiam să publicăm nu ştiu ce. Dar n-a fost un act de eroism. Pur şi simplu, ne certasem cu conducerea ziarului şi oamenii au zis că merge mai bine ziarul fără noi, decât cu noi.

Cuplul Tolontan Ioaniţoaia s-a format prin confruntare

Ce anume te-a făcut să alegi presa sportivă?
Pasiunea pentru sport. Este un lucru extrem de important. Cunosc oameni cărora le place să conducă întreprinderi, companii şi sunt fericiţi făcând asta. Eu nu sunt fericit făcând asta. Mă reprezint mai degrabă scriind.

Scriitura este, în general, o profesie din care nu ieşi la pensie. Pentru că ajunge să te definească. Jurnalismul, ca structură, şi ca joc al informaţiei, al contactului cu publicul, ajunge să te definească mai mult decât o simplă profesie.

Cum s-a format cuplul Tolontan - Ioaniţoaia?
Prin confruntare. Gazeta sporturilor veche şi Sportul românesc, unde director era Ioaniţoaia, care, după părerea mea, este omul care, alături de Ion Cristoiu, a reformat presa română, modernizând-o, sigur pe un alt segment, tipăreau în aceeaşi tipografie, la Universul. Eu reuşisem un reportaj super, pe care oamenii lui Ovidiu Ioaniţoaia nu îl reuşiseră şi eram foarte mândru şi în acelaşi timp bucuros, înfruntându-l faţă în faţă când ne întâlneam în tipografie. Am o relaţie de 15 ani cu Ovidiu Ioaniţoaia şi este pentru mine cel mai mare creator de ziare şi de atmosferă, în primul rând.

Am un milion de lucruri învăţate de la Ioaniţoaia. Primul, probabil şi cel mai important este că cel mai bun ziar este cel care se termină la timp. Şi cred că este valabil şi pentru ziare, şi pentru internet şi pentru televiziune. Această presiune a timpului şi livrarea mărfii către om cât mai repede, în condiţii profesionale onorabile este cel mai important lucru. Dacă nu faci asta, presiunea pe care o pui pe toţi colegii tăi, de la producţie la tehnoredactare, tipografie, difuzare sau de la producţie în cazul televiziunii sau radioului este infernală, se depreciază şi produsul în sine.

Cătălin Tolontan despre câteva ziare de referinţă

Evenimentul zilei: e un ziar care tot cade pentru că, după părerea mea, nu face marketing. Dar Evenimentul zilei este ziarul care a adus două sau trei anchete importante în ultimele luni.

Jurnalul naţional: este un ziar care uneori seamănă într-un fel cu un săptămânal. Este ziarul care din punct de vedere al serviciilor comunitare, cred că are cel mai mult în acest moment. Are rubrică zilnică la adresa alimentelor nesănătoase, are numeroase campanii de genul Copiii pierduţi şi negăsiţi niciodată, care schimbă, care ajung să schimbe proceduri în organismele statului, lucru care mi se pare fundamental în orice democraţie.

România liberă: ţine la ştaiful său, chiar dacă eu cred că România liberă are alt tip de problemă despre care nu aş vrea să vorbesc acum. Se vede în cifrele BRAT cum vânzarea la tarabe scade, în timp ce abonamentele, aproape miraculos, rămân la acelaşi nivel. Este un trend neîntâlnit în presa din România şi cred că oamenii care conduc România liberă ar trebui să aibă grijă la acest lucru, pentru că BRAT va internaliza, până la urmă, serviciile de audit şi e posibil să aibă probleme în viitor. Dar e un ziar care are ştaif, care a făcut un parteneriat cu The New York Times.

Adevărul: regret că Adevărul nu face investiţiile în zona editorială, pe care le face în zona de marketing şi cred că are încă un ecart care poate deveni periculos în timp între percepţia că trebuie să fii numărul 1 cu orice preţ şi percepţia că ar trebui să dăm o calitate, o excelenţă jurnalistică, de asemenea cu orice preţ până la urmă. Adevărul are însă cea mai bună zonă de politică externă din presa românească. Iar în zona de analiză media, nu ştiu foarte mulţi oameni care în domeniul lor, nu numai în presă, să aibă autoritatea de care se bucură Petre Barbu (acum la Forbes, tot în Adevărul Holding n.r).