„Cum arată instituţia, de la un preşedinte la altul? Mai prăbuşită ca niciodată”, scrie Marina Almăşan într-un text despre conducea TVR şi influenţa acesteia asupra intituţiei de-a lungul timpului.
Textul vine la aproximativ două săptămâni după un altul, cel puţin la fel de abrupt: „Mi-a fost silă de lipsa mea de curaj!", scria atunci Almăşan.
Marina Alm[;an vorbeşte la modul general despre TVR şi felul în care conducerea se raportează la angajaţi. Nu nominalizează pe nimeni, ci vorbeşte despre „majoritatea”, care „a uitat, în secunda a doua după investire, motivul din care se află acolo”.
Din textul Marinei Almăşan, în continuare:
- Ei ştiu că viaţa lor depinde de-o decizie, de-o simpatie, de-o legătură de rudenie sau de-o conjunctură favorabilă şi că toate astea , la un moment dat, se vor sfârşi
- Cum arată instituţia, de la un preşedinte la altul? Mai prăbuşită ca niciodată. Cu ratinguri alarmant de mici, chiar şi la producţiile care se căznesc să ţină ştacheta sus; cu armate întregi de noi angajaţi, de cele mai multe ori incompetenti, strecuraţi in organigramă în pofida unanim blamatei supradimensionări ; cu evenimente de tradiţie îngropate cu bună ştiinţă sau dintr-o incompetenţă crasă ;
- Ce instituţie PUBLICĂ de pe această planetă, îsi poate permite să spună „Nu ai voie să vorbeşti în afară despre ceea ce se întâmplă înăuntru, că-ţi pierzi locul de muncă?”
- Odată instalaţi, capătă automat mentalitatea de stăpâni, tratându-ne pe noi, toţi ceilalţi, ca pe nişte slugi jegoase.
- Se cred infailibili ( cei care-i numesc în funcţie, le dau “mână liberă de a pune lucrurile la punct”) , ei ştiu perfect că viaţa le e efemeră, precum cea a fluturilor de noapte care-şi culcă aripile definitiv la întâlnirea cu lumina.
- Ei ştiu că viaţa lor depinde de-o decizie, de-o simpatie, de-o legătură de rudenie sau de-o conjunctură favorabilă şi că toate astea , la un moment dat, se vor sfârşi.
- De multe ori, cand situaţia devine irespirabilă şi gafele monumentale cu ştampila PDG încep să se ţină lanţ, vremelnicii preşedinţi sunt chemaţi să răspundă în faţa celor ce i-au investit, de fapt. Şi, ce credeţi? Minune mare! În văzul lumii îi tratează pe aceştia cu o atitudine suficientă şi sfidătoare.
- Încolonaţi într-o tăcere bolnavă, împăcându-se cu gândul că “nimic, niciodată nu va mai putea fi schimbat aici”, angajaţii postului public, umiliţi prin tot ceea ce i se întâmplă instituţiei
Citeşte textul scris de Marina Almăşan
Comentarii