„Cum arată instituția, de la un președinte la altul? Mai prăbușită ca niciodată”, scrie Marina Almășan într-un text despre conducea TVR și influența acesteia asupra intituției de-a lungul timpului.
Textul vine la aproximativ două săptămâni după un altul, cel puțin la fel de abrupt: „Mi-a fost silă de lipsa mea de curaj!", scria atunci Almășan.
Marina Alm[;an vorbește la modul general despre TVR și felul în care conducerea se raportează la angajați. Nu nominalizează pe nimeni, ci vorbește despre „majoritatea”, care „a uitat, în secunda a doua după investire, motivul din care se află acolo”.
Din textul Marinei Almășan, în continuare:
- Ei știu că viața lor depinde de-o decizie, de-o simpatie, de-o legătură de rudenie sau de-o conjunctură favorabilă și că toate astea , la un moment dat, se vor sfârși
- Cum arată instituția, de la un președinte la altul? Mai prăbușită ca niciodată. Cu ratinguri alarmant de mici, chiar și la producțiile care se căznesc să țină ștacheta sus; cu armate întregi de noi angajați, de cele mai multe ori incompetenti, strecurați in organigramă în pofida unanim blamatei supradimensionări ; cu evenimente de tradiție îngropate cu bună știință sau dintr-o incompetență crasă ;
- Ce instituție PUBLICĂ de pe această planetă, îsi poate permite să spună „Nu ai voie să vorbești în afară despre ceea ce se întâmplă înăuntru, că-ți pierzi locul de muncă?”
- Odată instalați, capătă automat mentalitatea de stăpâni, tratându-ne pe noi, toți ceilalți, ca pe niște slugi jegoase.
- Se cred infailibili ( cei care-i numesc în funcție, le dau “mână liberă de a pune lucrurile la punct”) , ei știu perfect că viața le e efemeră, precum cea a fluturilor de noapte care-și culcă aripile definitiv la întâlnirea cu lumina.
- Ei știu că viața lor depinde de-o decizie, de-o simpatie, de-o legătură de rudenie sau de-o conjunctură favorabilă și că toate astea , la un moment dat, se vor sfârși.
- De multe ori, cand situația devine irespirabilă și gafele monumentale cu ștampila PDG încep să se țină lanț, vremelnicii președinți sunt chemați să răspundă în fața celor ce i-au investit, de fapt. Și, ce credeți? Minune mare! În văzul lumii îi tratează pe aceștia cu o atitudine suficientă și sfidătoare.
- Încolonați într-o tăcere bolnavă, împăcându-se cu gândul că “nimic, niciodată nu va mai putea fi schimbat aici”, angajații postului public, umiliți prin tot ceea ce i se întâmplă instituției
Citește textul scris de Marina Almășan
Comentarii