Skip to main content

INTERVIU. Viaţă de jurnalist. Roxana Dascălu, exReuters: „Am strigat în ruseşte că suntem ziarişti englezi, altfel ne împuşcau transnistrenii“. "Ce vrea Putin în Ucraina este să le bage pumnul în gură"

 
INTERVIU. Viaţă de jurnalist. Roxana Dascălu, exReuters: „Am strigat în ruseşte că suntem ziarişti englezi, altfel ne împuşcau transnistrenii“. "Ce vrea Putin în Ucraina este să le bage pumnul în gură"

INTERVIU. “Ce vedem acum în Ucraina e o întoarcere în timp. Ce vrea Putin este să le bage pumnul în gură”. O spune o jurnalistă cu ani grei de corespondenţe de război în spate. Ani pe care îi trece în revistă într-un interviu acordat Paginademedia.ro.

Publicitate

Roxana Dascălu era corespondent Reuters în 1990 (“împrumutată” de la Agerpres) şi s-a dus în Ucraina la nici trei luni după ce ţara îşi declarase independenţa. Spera că independenţa înseamnă şi transparenţă, după atâţia ani de comunism:

“Eram la Cernăuţi, unde documentam masacrul de la la Fântâna Albă. Mi-amintesc ce spuneau bătrânii de la Fântâna Albă, acum 30 de ani, că voiau să vorbească atunci, să spună adevărul, căci nu ştiau cât va mai dura libertatea lor.

Ei încă pot să spună adevărul. Dacă se impune Putin, vor fi fake-news-uri şi din Ucraina.”

Un interviu despre o carieră fulminantă:

  • În anii 80, lucra la Agerpres:

“Traduceam speech-urile lui Ceauşescu în engleză de înnebuneau. Veneau tovarăşi de la partid şi ne verificau cum traduceam, să nu-l trădăm pe tovarăşul Ceauşescu”

  • A fost dată ca “împrumut” la Reuters: agenţia Agerpres (la care lucra) primea gratuit fluxul Reuters cât ea lucra pentru britanici
  • Când s-a întors la Agerpres hotărâtă să aplice ce a învăţat, şi-a dat demisia, pentru că şefii nu au acceptat să dea oameni vechi afară
  • În Transnistria, a salvat-o legitimaţia Reuters:

“Jurnaliştii români erau consideraţi duşmani. Dacă vedeau paşapoartele cu Republica Socialistă România cred că ne împuşcau”

  • În 1997, a refuzat conducerea biroului Reuters de la Budapesta:

“Dacă vreau să critic guvernul maghiar o să spună că o fac pentru că sunt româncă, nu pentru că sunt obiectivă.”

  • În timpul războiului din Iugoslavia, a avut discuţii cu şefii:

“Au fost victime civile şi am vrut să scriu şi despre oamenii nevinovaţi care au murit acolo. M-am certat cu puterile de la Londra care voiau să zic alb-negru. Le-am spus că în război sunt şi nuanţe de gri”

  • A lucrat peste zece ani la Reuters şi a plecat după ce instituţia a decis să restructureze birourile din Europa de Est

De la traducător la Agerpres la reporter în zone fierbinţi, despre o carieră cu multe momente de cotitură, despre perioada în care presa se făcea cu carneţelul şi cu maşina de scris, dar şi despre cum s-a adaptat acum şi a lansat un proiect online, în interviul acordat Paginademedia.ro de jurnalista Roxana Dascălu.

GALERIE FOTO. Roxana Dascălu, o carieră în imagini

Primul contact cu presa. Intrarea în Reuters, chiar la Revoluţie

Paginademedia.ro: Roxana, cum ai intrat în presă? Şi cum ai ajuns în Reuters?

Roxana Dascălu: Zic şi eu, ca Andrei Pleşu, sunt vechi, domne’, sunt vechi. Am lucrat în presă înainte de ’89, la Agerpres, mai întâi ca translator de limba engleză trei ani, apoi alţi trei ani ca redactor. Apoi a venit Revoluţia.

Am venit în contact cu ziariştii de la Reuters în zilele Revoluţiei, când am fost împrumutată de la Agerpres la Reuters, apoi s-a negociat rămânerea mea acolo.

Agenţia Agerpres a primit gratuit timp de şase luni serviciul Reuters în schimbul faptului că eu eram împrumutată la Reuters.

După şase luni, timp în care România a ţinut prima pagină a ziarelor internaţionale cu Revoluţia, alegerile şi mineriadele, iar eu lucram pentru Reuters, am decis să rămân acolo, să plec de la stat la privat.

Aveam de ales dintre Reuters şi France Press, dar am ales prima variantă pentru că îmi trebuia detaşarea britanică, eu având temperament latin şi venind dintr-o cultură francofonă.

Paginademedia.ro: Cum a fost perioada de la Agerpres pe vremea lui Ceauşescu? Ai spus că ai lucrat mai întâi ca translator de engleză. De unde această înclinaţie spre limba engleză în perioada comunistă în care se studia mai degrabă rusa?

Roxana Dascălu: Pe vremea lui Ceauşescu, în 1970, era ministru al educaţiei Mircea Maliţa, un mare eseist şi intelectual. El a creat liceele de limbi străine în România, la Bucureşti şi la Cluj.

Eu sunt din Bucureşti şi aici am avut o serie de profesori dintre cei mai buni, care nu puteau preda la facultate pentru că aveau dosare şi au fost arestaţi pentru propagandă anti-comunistă.

Apoi, în 1978 au fost desfiinţate aceste licee pentru că majoritatea elevilor emigrau. Noi am fost prima generaţie la Rosetti, în 1975. Apoi am făcut Facultatea de Limba Engleză la Universitate.

Nu am putut să mă integrez în sistemul de învăţământ, dar am dat concurs la translaţie la Agerpres. Apoi am dat concurs ca redactor.

Paginademedia.ro: De ce ai făcut trecerea de la translator la redactor?

Roxana Dascălu: Traduceam speech-urile lui Ceauşescu în engleză de înnebuneam. Veneau tovarăşi de la partid şi ne verificau dacă ştim bine engleză, dacă traduceam aşa cum trebuie anumite expresii, să nu-l trădăm pe tovarăşul Ceauşescu.

Am vrut să devin jurnalist pentru că visam să scriu asemeni celor de la Reuters.

În ’85-’86 aveam abonament la Reuters şi veneau ştirile pe telex. Vedeam cum scriu, ce engleză superbă folosesc, ce expresii au, ce bogăţie a vocabularului. Noi toţi de acolo, de la Agerpres, ne făceam o listă cu expresii la zi.

După ’89, în timpul Revoluţiei, i-am întâlnit pe primii jurnalişti străini.

După fuga lui Ceuşescu s-au deschis graniţele şi ei au venit la hotelul Intercontinental Bucureşti, acolo s-a făcut centru de presă.

M-am dus să-i întâlnesc din proprie iniţiativă, nu am fost trimisă de Agerpres. Iar ei mi-au spus să stau să-i ajut pentru că nu ştiau  limba română şi aveau nevoie de cineva care să le traducă declaraţiile oficialilor.

Îmi aduc aminte că am avut un prim carnet de presă provizoriu, imediat după Revoluţie, în care nu mai scria tovarăşa Roxana Dascălu, dar nici doamna. Era folosită sintagma cetăţean Roxana Dascălu.

Paginademedia.ro: De ce ai ales Reuters şi nu ai rămas la Agerpres?

Roxana Dascălu: Mi-am dat seama că, dacă voiam să schimb ceva, să schimb puţin lucrurile în bine, fără să fiu cenzurată, îmi trebuia în spate o instituţie de presă puternică.

Am plecat cu scandal de la Agerpres. Directorul interimar de atunci mi-a zis că preferă să mă vadă la bar decât să lucrez cu englezii. După perioada de şase luni cât am fost împrumutată la Reuters, acesta mi-a zis să revin la Agerpres şi să aplic aici ce am învăţat de la ei.

I-am spus că pentru a face asta trebuie să dau afară oameni şi să angajez tineri jurnalişti buni. L-am întrebat dacă pot face asta. „Bineînţeles că nu!“, mi-a răspuns. Atunci am plecat.

Dracula. Şi un pui de elefant ucrainean abandonat în România.

Paginademedia.ro: Cum au fost cei 10 ani ca şi corespondent Reuters? Scriai mai mult subiecte din România sau plecai şi în afară?

Roxana Dascălu: Am fost corespondent Reuters în România, dar eram trimisă şi în ţările de lângă noi.

Mi-aduc aminte că plecam trei zile în Transilvania şi veneam în fiecare zi cu câte o poveste care să intre în circuit internaţional.

Am găsit în Transilvania, în presa locală, un domn care avea un proiect de a face un teatru Shakespeare din stejar. Şi am scris despre faptul că un etnic ungur din România ar putea termina mai repede un teatru Shakespeare decât un britanic. Nu a reuşit, din păcate.

Am scris despre Dracula foarte mult. În 1993 s-au împlinit 100 de ani de la publicarea cărţii lui Bram Stoker. Şi era la noi o societate transilvană care organizase o conferinţă cu draculişti din toată lumea, pe care i-a plimbat pe Valea Prahovei, prin pasul Tihuţa despre care a scris şi Bram Stoker, practic porneau pe urmele lui Dracula. Şi am scris nişte story-uri: „Blood, sex and tears“ din Transilvania.

Am scris foarte mult despre România, iar după 1993 m-am specializat şi în televiziune de agenţie şi făceam reportaje pe care le luau televiziunile mari europene din EBU (European Broadcasting Union).

M-a impresionat foarte tare când am scris despre un pui de elefant ucrainean, abandonat în România.

Puiul de elefant, abandonat de mama lui, era în grija celor de la grădina zoologică din Odessa, oraş bombardat acum de ruşi… Iar atunci, în anii 90, nu mai erau fonduri, iar îngrijitoarea l-a dus la ea în apartament şi l-a ţinut în baie cât a fost mic. I-a dat lapte de vacă, dar pentru că nu era la fel de consistent, a făcut o carenţă de calciu şi nu se putea ţine pe picioare. Atunci un circ a luat puiul, dar l-a abandonat la noi, în Neamţ.

Puiul de elefant a ajuns apoi la Institutul Veterinar din Cluj unde a fost tratat. Acolo l-am văzut şi eu. I-am dus un sac de morcovi şi unul de mere şi am scris un material despre el, Fantik se numea (înseamnă Bombonica în limba ucraineană). M-am mai interesat de soarta lui şi am aflat că s-a făcut bine şi că într-un final a ajuns într-o grădină zoologică din Austria.

Puteam să fac articole care erau doar despre România sau să le leg cumva de un fir internaţional.

Paginademedia.ro: Cum era să fii corespondent Reuters în România anilor ’90?

Roxana Dascălu: Pe vremea acea nu aveam Internet şi telefon mobil - abia pe la sfârşitul anilor ’90 am primit unul. Lucram cu fax-ul, adică „bunicul“ e-mailului.

Iar primele desktop-uri au fost aduse de Reuters în Bucureşti de la  biroul din Viena. Legăturile între birouri erau pe fir telegrafic.

Scriam la un calculator, dar textul meu se transmite pe bandă perforată, prin fir telegrafic.

Paginademedia.ro: Şi cum erau acele desktopuri la care scriai ştirile Reuters, în anii '90?

Roxana Dascălu: Erau uriaşe. Încă nu aveam laptopuri. Pe astea le-am primit abia pe la mijlocul anilor ’90. În presa românească nu exista aşa ceva pe atunci.

Aveam două ecrane: pe unul vedeam ce scriam şi pe celălalt era publicat fluxul Reuters pe internaţional.

Jurnaliştii scriau reportaje cu carneţelul în mână şi apoi la maşina de scris.

A fost în Ucraina, în 1992, imediat după declararea independenţei

Paginademedia.ro: Cum ai ajuns în Ucraina, la trei luni după declararea independenţei în decembrie 1991?

Roxana Dascalu: În februarie 1992 eram la Fântâna Albă, la graniţa pe Siret cu România, ca să documentez un material despre masacrul petrecut acolo în 1940, când au fost omorâţi 3.000 de români şi aruncaţi în gropi comune.

Înainte, pe vremea sovieticilor, oamenii de acolo nu aveau voie să vorbească despre asta, dar acum Ucraina îşi declarase independenţa şi bătrânii voiau să spună adevărul. Chiar ziceau că vor să vorbească acum pentru că nu ştiu cât timp va mai dura libertatea aceasta.

Şi la Katyń, în Rusia, a fost un masacru al românilor puţin cunoscut în lume.

Ca o paranteză, eu având proiectul santinela.net pe care l-am deschis în februarie 2022, la fix 30 de ani de atunci, mi-am căutat un corespondent în Cernăuţi şi am găsit-o pe Mariana Struţ, redactor la Radio Bucovina, care s-a alăturat proiectului meu.

Apoi am fost şi în Moldova, în 1992, când a avut loc Războiul din Transnistria.

Paginademedia.ro: Deci, din Ucraina te-ai dus direct pe frontul din Transnistria?

Roxana Dascălu: Da. De la Cernăuţi, unde eram ca să documentez masacrul de la Fântâna Albă, m-a sunat biroul de la Londra că a început războiul în Transnistria şi că trebuie să mergem la Chişinău.

Eram împreună cu Radu Sigheti, fotoreporterul meu, dar şi cu şeful meu de la biroul din Bucureşti şi o traducătoare de limbă rusă.

De la Cernăuţi am plecat toţi la Chişinău, însă mie mi s-au umflat rău un picior şi am rămas acolo la hotel. Aşa că au plecat pe teren, pe Nistru, şeful meu şi fotoreporterul. Eu am rămas să scriu de la hotel, făceam un material prin telefon despre deschiderea reprezentanţei ambasadei SUA în Moldova.

Şi pentru că se auzea cum se trăgea, şeful meu, englezul, s-a aruncat la pământ şi a spus că el nu vrea să moară acolo. Când s-au întors, a îngenuchiat în faţa mea şi mi-a dat o cremă chinezească să mă ung ca să-mi treacă piciorul. Mi-a zis că nu mai vrea să meargă în Transnistria.

A doua zi, schiopătând şi cu un paşaport de culoare verde în mână, pe care scria Republica Socialistă România, m-am dus cu Radu Sigheti pe linia de front.

Am trecut cu legitimaţia de la Reuters în dinţi şi strigam în rusă că suntem ziarişti englezi ca să nu tragă transnistrenii în noi. Jurnaliştii români erau consideraţi duşmani de către transnistreni.

Pe Nistru erau baricade, se împuşcau moldovenii cu transnistrenii între ei.

Noroc că aveam legitimaţiile de la Reuters. Dacă ne vedeau paşapoartele româneşti cred că ne împuşcau.

Paginademedia.ro: Ce corepondenţe ai făcut despre războiul din Transnistria?

Roxana Dascălu: Am ajuns la Tiraspol şi am văzut pentru prima dată cazacii de pe Don. Am povestit despre aceste întâmplări în cartea mea, pe care am scris-o în pandemie - „Cronici din Est“, apărută la editura Vremea.

Traducătoarea mea, româncă, nu a mai venit cu noi în Transnistria pentru că i-a fost frică să n-o împuşte.

Clădirea unde am ajuns era baricadată cu saci de nisip, cum vedem acum în Ucraina. Acolo erau mulţi cazaci în uniformă, ca în primul război mondial.

Nişte reporteri ruşi ne-au spus că sunt cazaci de pe Don, dar oficialul de acolo i-a corectat şi a zis că sunt cazacii lor transnistreni. Am aflat ulterior că îi împropietăreau, ca să-i lege de glie.

Am scris un reportaj despre Tiraspol care a avut mare succes pe Reuters. Deşi căzuse URSS, oraşul era ca un sanctuar sovietic, ca un muzeu, nu schimbaseră nimic. Erau acolo toate simbolurile comuniste, inclusiv statuia lui Lenin. L-am Intitlulat „Welcome to the Soviet Paradise, Tiraspol“.

Paginademedia.ro: Cum vezi acum conflictul din Ucraina, la 30 de ani de când ai fost acolo, la Cernăuţi?

Roxana Dascălu: Este o întoarcere în timp. Ce vrea Putin este să le bage pumnul în gură. I-a numit nazişti pe ucraineni. Mă gândesc cu mare îngrijorare la cum se vor desfăşura lucrurile.

Românii de la Cernăuţi sunt foarte îngrijoraţi. Le e teamă când văd ce se întâmplă şi aud zilnic sirenele de bombardamente.

Mi-amintesc ce spuneau bătrânii de la Fântâna Albă, acum 30 de ani, că voiau să vorbească atunci, să spună adevărul, căci nu ştiau cât va mai dura libertatea lor.

Ei încă pot să spună adevărul. Dacă se impune Putin, vor fi fake-news-uri şi din Ucraina.

Paginademedia.ro: Ai avut de-a face cu propaganda rusă?

Roxana Dascălu: În ’90, România nu era membră NATO, ci avea o formă de pre-aderare, numită parteneriatul pentru pace.

Mi-amintesc când se făceau exerciţii comune, la care participam şi noi ca ţară parteneră, nu aliată. Aveam acelaşi statut cum îl au acum Moldova, Georgia şi Ucraina, care e nevoită să-şi declare neutralitatea.

Şi s-a făcut un exerciţiu la Marea Neagră, unde am văzut pentru prima dată puşcaşi marini, ca aceia din filme, pictaţi pe faţă, cum debarcau.

Au făcut şi o conferinţă de presă la tabăra militară, unde a participat şi ataşatul militar al Rusiei şi ataşatul militar al Ucrainei.

Iar ambasadorul Germaniei, care era lângă mine, m-a pus să-l întreb pe rus dacă o să le dea şi Ucrainei din navele de război ale flotei URSS. La acel moment se făcea împărţirea acestor nave între fostele ţări URSS.

I-am pus întrebarea în engleză şi s-a făcut că nu înţelege. Atunci, ataşatul militar al Ucrainei a tradus-o în rusă.

Iar rusul, de la înălţimea lui de doi metri, mi-a zis că sunt prea tânără ca să mă bag în lucruri atât de complicate.

Paginademedia.ro: De unde te informezi cu privire la războiul din Ucraina?

Roxana Dascălu: Mă uit pe televiziunile franceze, pe BBC, CNN, Aljazeera, Sky News, CNBC, toate televiziunile de ştiri.

Mă uit şi pe televiziunile de ştiri din România, site-urile mari de presă şi citesc cât cuprinde.

Paginademedia.ro: Te-ai duce acum, dacă ai mai avea ocazia, corespondent de război în Ucraina?

Roxana Dascălu: Aş fi editor. Aş trimite oameni care au acum vârsta pe care o aveam eu atunci, când eram corespondent Reuters. E de alergat şi nu mai pot acum.

Aş face analize, sinteze, materiale mai ample, bazate pe ceea ce se întâmplă, comparând notele televiziunilor şi ale posturilor de radio.

Am fost corespondent de război. În ’95 eram la Belgrad, în timpul embargo-ului impus Iugoslaviei de UE.

Dar am refuzat să mă duc la Sarajevo, chiar dacă mi s-a spus că acolo mi-aş fi definitivat faima internaţională, mai ales dacă eventual primeam şi un glonte în aripă. Dar le-am spus celor de la Londra că statutul meu este de român, iar părinţii mei ar fi primit bani de înmormântare şi atât. Pe când, dacă murea un ziarist englez sau american, familia lui primea pensie de urmaş.

Erau standarde duble în Reuters. Iar viaţa unui român nu valora la fel.

Mergeam des la Viena - centru Reuters care răspundea de toate ţările foste comuniste, inclusiv România. Mergeam acolo la traininguri.

Am scris pentru Reuters cum a fost îndepărtat Petre Roman. Şi mi s-a oferit să cer azil politic la Viena, să nu mai vin în România. Dar am vrut să rămân în ţara mea.

La început am participat la dezvoltarea biroului local, am făcut un serviciu Reuters de limba română pentru clienţi: bănci şi mari companii, în principal.

Eram trei oameni, apoi şase plus doi fotoreporteri şi un cameraman, plus personal tehnic şi administrativ.

Întâi am avut biroul lângă biserica italiană, pe Bulevardul Bălcescu şi apoi ne-am mutat pe Calea Victoriei.

Paginademedia.ro: De ce ai ales să-ţi dai demisia din Reuters?

Roxana Dascălu: La plecarea noastră, în decembrie 2000, povestea de iubire s-a transformat într-un divorţ în stil britanic. Din preferata şefilor, am devenit românca cu gură mare pentru că apăram principiile eticii jurnalistice şi ale independenţei presei în faţa obtuzităţii celor care reprezentau interesele corporatiste.

În ’97, mi-au propus să devin şefa biroului de la Budapesta. Dar am refuzat, spunându-le că eu sunt româncă. Cum să mă duc acolo? Dacă vreau să critic guvernul maghiar o să spună că o fac pentru că sunt româncă, nu pentru că sunt obiectivă.

Când au fost bombardamentele de la Belgrad, în 1999, eram la Budapesta. Sârbii îi evacuaseră pe toţi ziariştii occidentali din Belgrad.

Şi pentru că nu am vrut să zic că sârbii sunt răi şi NATO e bun am avut probleme. NATO bombarda acolo pentru politica lui Miloşevici, care era un autocrat tip Putin.

Au fost victime civile şi am vrut să scriu şi despre oamenii nevinovaţi care au murit acolo.

M-am certat cu puterile de la Londra care voiau să zic alb-negru. Le-am spus că în război sunt şi nuanţe de gri.

În decembrie 2000, m-am dus la Londra - mi-am luat singură biletul - ca să vorbesc cu şefii mei. Voiam să le spun că fac o mare greşeală că vor să restructureze birourile din Europa de Est. Politica era ca şefii de birou să fie anglo-saxoni, iar restul jurnalişti locali. Iar ei voiau să renunţe tocmai la noi.

M-am dus să le spun că reputaţia Reuters în ţările de est este dată de staff-ul local. Dar nu i-a interesat. M-au întrebat doar atât: Roxana, vrei să scrii o carte? Atât m-au întrebat.

Aşa că mi-am dat demisia. Mi-am luat o avocată, s-a făcut restructurarea şi i-am obligat să facă o despărţire în stil britanic, dar conform legii româneşti - am primit salarii compensatorii un an şi jumătate.

Paginademedia.ro: Şi ce salariu aveai la Reuters?

Roxana Dascălu: Un salariu mai mic faţă de jurnaliştii internaţionali, dar mai mare faţă de cei locali.

Paginademedia.ro: Care erau proporţiile?

Roxana Dascălu: Aveam un salariu la jumătate faţă de colegii mei internaţionali, dar dublu faţă de colegii români.

În anii ’90, a fost o modă să devii ziarist. Dar în agenţia românească Mediafax, Sârbu lua tineri care făceau o ucenicie de şase luni apoi îi lăsa liberi şi lua alţii. Mulţi ziarişti, la vremea respectivă, nu aveau carte de muncă. Iar sindicatul presei era format din patroni, nu din jurnalişti.

Paginademedia.ro: Care au fost cele mai dificile momente pe care le-ai trăit ca jurnalist la Reuters?

Roxana Dascălu: Bombardarea Belgradului pe care am trăit-o la distanţă, în Budapesta unde am fost evacuaţi. Aveam acolo o sârboaică, ea îmi dădea informaţii prin telefon despre ce se întâmpla şi eu scriam. Îmi povestea cum îşi ascundea fiul ca sa nu-l ia în aramată.

Însă eu scriam reportajul, iar cei de la Londra mi-l schimbau.

Lucram în tura de noapte, de la 12 la 6 dimineaţa. Aveam trei traducători sârbi refugiaţi cu care colaboram. Erau cu mine în birou şi puneam pioneze colorate pe o hartă a Iugoslaviei când auzeam că s-a lovit o ţintă. A treia informare despre bombardament, practic confirmarea ştirii, primea pioneză roşie.

Ce face acum Roxana Dascălu?

După ce a plecat din Reuters, la sfârşitul anului 2000, Roxana Dascălu a intrat în lumea PR-ului. Însă n-a putut sta deoparte de scris. A mai publicat ocazional în Cotidianul şi în revistele Dilema Veche şi 22.

Recent a colaborat, vreme de doi ani, cu revista Reporter Global - o franciză The Economist, dar care a fost închisă când a început pandemia.

De altfel, jurnalista a publicat şi o carte în pandemie, în 2020, intitulatăCronici din Est“, la editura Vremea.

Cel mai nou proiect este Santinela.net, o platformă independentă de presă pe care Roxana Dascălu a lansat-o anul acesta, în februarie. Aici a reunit o echipă de jurnalişti cu renume, foşti colegi şi colaboratori de-ai săi.

Semnează articole pe site-ul jurnalistei Ovidiu Nahoi (director RFI România), Ondine Gherguţ (jurnalistă de investigaţie premiată), Radu Sigheti (fost fotojunalist Reuters), Eugen Istodor sau Petru Clej (BBC România).

De patru ani, jurnalista s-a stabilit în Franţa şi locuieşte în satul Rivel, împreună cu soţul ei, artist ceramist de origine română.

Citeşte şi: NOU. Santinela.net, proiect lansat de Roxana Dascălu, fostă jurnalistă Reuters în zone de război. Printre semnături, Ovidiu Nahoi şi Ondine Gherguţ

Autor: Alexandra Irimiea alexandra.irimieapaginademedia.ro
viewscnt

Comentarii

  • Roxana, Pentru că ne cunoaștem de atâtea decenii, te întreb oar atât: de unde aberația asta sinistră cu „Şi la Katyń, în Rusia, a fost un masacru al românilor puţin cunoscut în lume” ? Katynul nu e cumva în Polonia, iar acolo a fost asasinată crema armartei oloneze? Eu așaa știu șii aa spun și surse oficiale. În rest, numai bine! Dumitru Constantin

Trimite un comentariu

sus