INTERVIU. Detalii zguduitoare din spatele campaniei Trotinete fără(de)lege de la Observatorul Antenei 1. Motivele ţin de poveşti impresionante şi drame catre puteau fi evitate.
Un telefon de la un medic a fost ca un declanşator, povesteşte jurnalista Maria Rohnean, de la Observator.
Maria Rohnean: "M-a sunat, într-una dintre zilele de concediu din această vară, un medic de la un spital, o sursă de-a mea. Mi-a spus, copleşită: «Nu mai pot. Faceţi ceva!».
Am întrebat-o ce s-a întâmplat. Atunci, mi-a spus: «Mi-a murit un copil în braţe». I-am spus: «Am înţeles, mor zilnic, copiii în spitale sunt bolnavi.»
Îmi răspunde: «Nu, nu e din cauza asta. Este un copil de şase ani, a venit în urma unui accident de trotinetă. Avea cască în cap, părinţii sunt efectiv şocaţi, copleşiţi.
Povestea a impresionat-o:
"Cazul de la care a pornit campania este cel al acestui copil, pe care îl cunoşteam şi despre care m-a sunat, în vară, doamna doctor de la spital. Avea ochii negri şi era copilul mijlociu al unei familii dintr-o localitate din apropierea Bucureştiului.
Familia a rămas cu doi copii: o fetiţă mai mică şi un băiat mai mare. La două luni după acident, m-am întâlnit cu mama lor, care era absolut copleşită. A plâns încontinuu. M-a rugat să facem ceva.
Dar de teama de influenţa familiei sau a comunităţii, a refuzat să vorbească cu noi, chiar şi cu identitatea protejată. M-a rugat, totuşi, să facem tot ce este nevoie pentru a schimba legea, pentru a interzice trotinetele, pentru ca sacrificiul acestui băiat să nu fi fost în zadar."
Accidentele sunt extrem de violente, iar mulţi nu realizează riscurile, iar o plimbare cu trotineta electrică poate deveni fatală pentru copii. "Nici eu nu ştiam multe până acum", mărturiseşte jurnalista.
Maria Rohnean: «Nu sunt traumatisme normale, nu sunt ca cele de bicicletă. Nu sunt nici măcar ca cele de motocicletă, pentru că motocicliştii au un echipament special.
În cazul celor care se plimbă cu trotinetele şi se accidentează, vorbim de fracturi şi traumatisme craniocerebrale.» Sunt zdruncinături de creier, aşa mi-a descris medicul. Ceea ce nu ştiam până la momentul anchetei."
Urmările pot fi dramatice:
"Nu poate să vadă, nu poate să vorbească, nu poate să se mişte, în funcţie de ce atinge acea hemoragie.
Nu îmi imaginam că poate fi atât de grav. Nu îmi închipuiam că principalul efect al unui astfel de accident este traumatismul cerebral."
Fenomenul este mai mare decât se vede. Şi mulţi sunt copii.
"Am cerut datele de la Ministerul Sănătăţii. Ei au, pe tot anul, 270 de accidente. Iar eu am date cu 200-300 de prezentări şi de internări la un singur spital din Capitală. Nici nu mai spun câte spitale de copii sunt în Bucureşti.
Am luat ţara la pas pentru că am văzut cazurile de copii morţi din ţară: Sibiu... Timişoara. Şi în fiecare spitale sunt câte 100, 200, 300 de cazuri, doar de la începutul acestui an, nu mai zic de anii trecuti, într-un singur spital. Şi vorbim de spitale mici, din teritoriu. Şi am zis că trebuie să facem ceva.
Cazurile sunt impresionante:
"Familia din Bucureşti, cea cu băiatul de şase ani, este distrusă. Nu va mai fi niciodată la fel. Regretă, evident, că i-a dat trotineta.
Familia din Timişoara spunea, în materialul de săptămâna viitoare, că era cel mai cuminte copil. Nu pleca niciodată fără cască, nu depăşea niciodată viteza şi, cu toate astea, era pe o străduţă de lângă casă.
A dat într-un canal care nu era foarte bine acoperit după o lucrare a celor de la drumuri. În niciun caz nu avea 80 de km pe oră, fără cască...şi vreau să arăt ce se poate întâmpla, chiar şi acolo, fără viteză, cu cască, cu mare atenţie, chiar şi cu cei mai cuminţi copii.
Cea mai copleşitoare experienţă a fost a medicului neurochirurg de la Sibiu, care mi-a povestit întâmplarea din perspectiva de tată, pentru că a primit un telefon şi era fata lui cea care a avut un accident cu trotineta. Nici măcar el nu ştia cât de grav poate să fie. El i-a luat trotineta şi el a urcat pe ea şi a decis că nu vrea să mai audă de ea, după ce i s-a întâmplat copilului său.
Nimeni nu crede că i se întâmplă, până când se întâmplă. Asta îmi spuneau şi persoanele cu care am vorbit: «Dacă ştiam înainte...» Acum ştii. Acesta este rolul meu", spune Maria Rohnean.
Mulţi părinţi însă nu realizează:
Mărturisesc că mi-am atras foarte multe critici. Şi anume: «Copilul meu merge responsabil.» «Copilul meu ştie cum să meargă.» «Copilul meu poartă cască.» Iată că, se poate întâmpla şi la viteză, se poate întâmpla şi cu cască. Dar oamenii tot cred că nu ar putea să se întâmple ceva.
Toţi cei care şi-au pierdut copiii, toţi cei care au ajuns în spitalul de copii cu traumatisme severe, s-au gândit: «Nu are cum să mi se întâmple mie.» Apoi, după ce avea loc tragedia, spuneau: «Dacă ştiam cât de grav este, nu i-aş fi dat trotineta niciodată...»
Maria Rohnean, jurnalista care a documentat seria Trotinete fără(de)lege, în dialog cu Paginademedia.ro:
Paginademedia.ro: Cum a apărut ideea campaniei „Trotinete fără(de)lege”? Ce v-a determinat să începeţi documentarea acestui subiect?
Maria Rohnean: "M-a sunat, într-una dintre zilele de concediu din această vară, un medic de la un spital, o sursă de-a mea. Mi-a spus, copleşită: «Nu mai pot. Faceţi ceva!».
Am întrebat-o ce s-a întâmplat. Atunci, mi-a spus: «Mi-a murit un copil în braţe». I-am spus: «Am înţeles, mor zilnic, copiii în spitale sunt bolnavi.»
Îmi răspunde: «Nu, nu e din cauza asta. Este un copil de şase ani, a venit în urma unui accident de trotinetă. Avea cască în cap, părinţii sunt efectiv şocaţi, copleşiţi.
Avem zilnic zeci şi sute de cazuri; jumătate se internează în ATI sau pe neurochirurgie pentru că au traumatisme cerebrale severe. Trebuie să facem ceva, să schimbăm legea, pentru că pe noi nu ne ascultă nimeni.»
Şi am înţeles că este mai grav decât îmi imaginam, pentru că toată lumea nu intuieşte fenomenul. Îi vedem de ani de zile cu trotinetele pe străzi, zicem: «Ok, e o joacă de copii, ce rău poate să îi se întâmple?» Doar că nu este.
Fenomenul este mai mare decât se vede. Am cerut datele de la Ministerul Sănătăţii. Ei au, pe tot anul, 270 de accidente. Iar eu am date cu 200-300 de prezentări şi de internări la un singur spital din Capitală. Nici nu mai spun câte spitale de copii sunt în Bucureşti.
Am luat ţara la pas pentru că am văzut cazurile de copii morţi din ţară: Sibiu...Timişoara. Şi în fiecare spitale sunt câte 100, 200, 300 de cazuri, doar de la începutul acestui an, nu mai zic de anii trecuti, într-un singur spital. Şi vorbim de spitale mici, din teritoriu. Şi am zis că trebuie să facem ceva.
Aşa a început totul.
Cazul de la care a pornit campania este cel al acestui copil, pe care îl cunoşteam şi despre care m-a sunat, în vară, doamna doctor de la spital. Avea ochii negri şi era copilul mijlociu al unei familii dintr-o localitate din apropierea Bucureştiului.
Familia a rămas cu doi copii: o fetiţă mai mică şi un băiat mai mare. La două luni după acident, m-am întâlnit cu mama lor, care era absolut copleşită. A plâns încontinuu. M-a rugat să facem ceva.
Dar de teama de influenţa familiei sau a comunităţii, a refuzat să vorbească cu noi, chiar şi cu identitatea protejată. M-a rugat, totuşi, să facem tot ce este nevoie pentru a schimba legea, pentru a interzice trotinetele, pentru ca sacrificiul acestui băiat să nu fi fost în zadar."
Paginademedia.ro: Ce ştiaţi despre acest fenomen înainte de a începe ancheta şi ce aţi descoperit pe parcurs?
Maria Rohnean: "Nici măcar eu nu ştiam cât de mare este. Credeam că se întâmplă ca la orice bicicletă sau trotinetă care nu este electrică: fracturi; toţi copiii îşi rup picioarele o dată, în copilărie sau mă gândeam că ar fi vorba de zgârieturi sau de căzut pe asfalt. Mă întrebam ce rău se poate întâmpla?
Cel mult, te tamponează cu o maşină pentru că trotinetele nu prind o viteză foarte mare; la 20 de kilometri pe oră, credeam că nu are ce să se întâmple.
Doar că am fost la Sibiu, la un medic neurochirurg care are foarte multe cazuri şi căruia i-a murit personajul meu, din materialul de aseară, în braţe. Avea 13 ani şi era fără cască.
Mi-a spus: «Nu sunt traumatisme normale, nu sunt ca cele de bicicletă. Nu sunt nici măcar ca cele de motocicletă, pentru că motocicliştii au un echipament special.
În cazul celor care se plimbă cu trotinetele şi se accidentează, vorbim de fracturi şi traumatisme craniocerebrale.» Sunt zdruncinături de creier, aşa mi-a descris medicul. Ceea ce nu ştiam până la momentul anchetei.
Sunt mici hemoragii cerebrale, care nu pot fi rezolvate. Nu ai ce să faci. Nu poţi deschide şi scoate tot sângele din creier. Poţi doar să dai medicamente şi să aştepţi să se retragă.
Doar că, în mare parte dintre cazuri, nu se retrage şi ajunge să afecteze creierul, anumiţi centrii din creier, aşa încât copilul rămâne cu sechele. Ce înseamnă sechele?
Nu poate să vadă, nu poate să vorbească, nu poate să se mişte, în funcţie de ce atinge acea hemoragie. Nu îmi imaginam că poate fi atât de grav. Nu îmi închipuiam că principalul efect al unui astfel de accident este traumatismul cerebral.
Nici măcar cu cască, pentru că acest copil de 6 ani avea cască în cap. Nu avea viteză, mama se afla în spatele lui, cu maşina. Pur şi simplu s-a dezechilibrat de o denivelare, un limitator de viteză.
A căzut şi a fost atât de puternic impactul când s-a lovit cu capul de asfalt, încât în câteva ore, a murit. Asta nu ştiu părinţii. Asta nu ştiu oamenii, pentru că, mărturisesc că mi-am atras, de aseară până astăzi, foarte multe critici.
Şi anume: «Copilul meu merge responsabil.» «Copilul meu ştie cum să meargă.» «Copilul meu poartă cască.» Iată că, se poate întâmpla şi la viteză, se poate întâmpla şi cu cască. Dar oamenii tot cred că nu ar putea să se întâmple ceva.
Toţi cei care şi-au pierdut copiii, toţi cei care au ajuns în spitalul de copii cu traumatisme severe, s-au gândit: «Nu are cum să mi se întâmple mie.» Apoi, după ce avea loc tragedia, spuneau: «Dacă ştiam cât de grav este, nu i-aş fi dat trotineta niciodată...»
Şi atunci când nu ştie părintele, trebuie să intervenim noi, că ăsta e rolul nostru al jurnalistilor, să arătăm cât de mare e gravitatea, să mergem mai departe către autorităţile care trebuie să ia măsuri, care trebuie să facă legi şi să facă ceva. Ăsta e rolul nostru."
Paginademedia.ro: De ce aţi ales să abordaţi subiectul printr-o serie de anchete, în locul unui singur reportaj?
Maria Rohnean: "Am ales asta pentru că nu e suficient să arăt amploarea fenomenului într-un singur reportaj. Nici nu am vrut să arăt, să profit sau să scot în faţă durerea familiilor care, oricum nu poate fi acoperită de nimic.
Dar speram, şi asta este esenţa, până la urmă, a jurnalismului sau a unui demers, că prin a arăta amploarea fenomenului, văd oamenii cât de grav este. Din acest motiv, am prezentat familiile aflate în această situaţie şi spitalele, pentru a arăta cât de grave sunt efectele.
Şi apoi, materialul final din serie va fi acest ceva. Mă duc la autorităţi: la Ministerul de Interne, la parlamentarii care ar putea să depună un proiect de lege organică, la Primărie, la Ministerul Sănătăţii, la toate instituţiile implicate care trebuie să facă ceva. Vreau să le arăt fenomenul şi să spună: «Ok, trebuie să facem ceva.»
Şi după, să se pună ei la masă. Ca jurnalistă, nu le cer eu să facă într-un fel anume, să le spun ce şi cum să facă. Ei trebuie să vină cu soluţii. Eu le arăt cât de gravă este situaţia, gravitate pe care ei nu au văzut-o. Dacă ar fi văzut-o, ar fi acţionat până la acest moment."
Paginademedia.ro: În articolul de prezentare a campaniei, aţi povestit despre părinţi care v-au spus: "Nu m-am gândit că ar putea fi el" sau "Purta mereu cască". Cum au decurs discuţiile cu aceşti părinţi şi ce aţi înţeles din experienţele lor?
Maria Rohnean: "Au fost extrem de apăsătoare, mai ales că şi eu am doi copii mici, de opt ani, şi nu pot să îmi imaginez şi nu pot să trăiesc durerea unui părinte care şi-a pierdut copilul dintr-o secundă de neatenţie.
Familia din Bucureşti, cea cu băiatul de şase ani, este distrusă. Nu va mai fi niciodată la fel. Regretă, evident, că i-a dat trotineta. A plâns şi mama copilului tot timpul cât am vorbit cu ea, spunând că ar fi vrut să facă ceva.
Familia din Timişoara spunea, în materialul de săptămâna viitoare, că era cel mai cuminte copil. Nu pleca niciodată fără cască, nu depăşea niciodată viteza şi, cu toate astea, era pe o străduţă de lângă casă.
A dat într-un canal care nu era foarte bine acoperit după o lucrare a celor de la drumuri. În niciun caz nu avea 80 de km pe oră, fără cască...şi vreau să arăt ce se poate întâmpla, chiar şi acolo, fără viteză, cu cască, cu mare atenţie, chiar şi cu cei mai cuminţi copii.
Cea mai copleşitoare experienţă a fost a medicului neurochirurg de la Sibiu, care mi-a povestit întâmplarea din perspectiva de tată, pentru că a primit un telefon şi era fata lui cea care a avut un accident cu trotineta. Nici măcar el nu ştia cât de grav poate să fie. El i-a luat trotineta, şi el a urcat pe ea şi a a decis că nu vrea să mai audă de ea, după ce i s-a întâmplat copilului său.
Nimeni nu crede că i se întâmplă, până când se întâmplă. Asta îmi spuneau şi persoanele cu care am vorbit: «Dacă ştiam înainte...» Acum ştii. Acesta este rolul meu. Să vă arăt şi să ştiţi, să vă dau o informaţie. Acum ştiţi ce să faceţi.
Pe lângă legi, că poate oamenii nu respectă legi sau se feresc de legi sau caută să le încalce. Măcar să conştientizeze pericolul şi să nu le fie frică neapărat de sancţiuni, cât de pericolul la ce se poate întâmpla."
Paginademedia.ro: Cum aţi documentat ancheta „Trotinete fără(de)lege”? Care au fost primii paşi?
Maria Rohnean: "Am început cu spitalele. Şi cu medicii. Acolo unde sunt efectele. Apoi, am căutat service-urile de trotinete care modifică ilegal viteza, capacitatea de viteză a trotinetelor. Firmele de închiriat, paradoxal, au propriile instrumente de safety, nu pot fi modificate. Mai mult de 25 km pe oră nu prind.
Asta arată şi datele. Cele mai multe accidente, soldate cu morţi, sunt cu trotinete personale, adică cu trotinete modificate e poate modifica foarte uşor. În jur de 300-400 lei modificatul şi trotineta poate să prindă până la 80 km pe oră.
Vă daţi seama, pentru un copil de 12-13 ani care nu cunoaşte legislaţia, nu are reflexele unui şofer, nu ştie regulile de circulaţie, este absolut fatal."
Paginademedia.ro: Cât timp a durat documentarea şi care a fost cea mai dificilă parte a acesteia?
Maria Rohnean: "Două luni a durat documentarea, până când a fost gata materialul difuzat. Documentarea a durat o lună şi jumătate şi 2-3 săptămâni realizarea, pentru că a fost nevoie şi de filmat în Bucureşti, şi de deplasare la Sibiu şi la Timişoara, la familiile şi la spitalele unde au murit copiii.
Mai avem copii care au murit în ţară, în Bihor şi în Neamţ. Restul sunt adulţi, cei pe care i-am descoperit, dar există şi cazuri de decese care nu vor ajunge niciodată în presă sau la televizor.
De exemplu, cazul acestui copil de şase ani, de la care a pornit campania. Nu am reuşit să conving familia să vorbească, de teamă. Sper ca, până la finalul acestei serii, să reuşesc să o conving, pentru că este o notă personală, dacă vreţi.
Eu am făcut chestia asta şi, în general, fac toate campaniile şi anchetele mele din convingere. Dacă eu nu cred în asta, cu toate informaţiile pe care le am şi cu toţi oamenii cu care stau de vorbă, nici nu mă apuc, nici nu o fac.
Dar, în momentul în care am început să dau telefoane şi să aflu mai multe lucruri despre traumatisme şi despre accidente, despre câţi copii şi adulţi sunt în spitale, am zis: «Ok, este mare, este big, trebuie să facem ceva».
Şi atunci am făcut-o din convingere. Sfatul meu pentru tinerii jurnalişti este ca, dacă nu fac ceva din convingere, să nu o facă, pentru că nici nu le iese şi nici nu-i crede nimeni.
Deci cred foarte mult în acest demers şi nu mă las până când nu epuizez absolut toate sursele, resursele şi instituţiile, ca să schimbăm legea şi să oprim acest fenomen."
Paginademedia.ro: Ce instituţii ar trebui să aibă un rol mai important în prevenirea acestor accidente şi de ce?
Maria Rohnean: "În primul rând, Ministerul de Interne şi Poliţia Rutieră, care ar trebui să vină cu controale mai dese, mai multe amenzi şi iniţiative de modificare a legislaţiei rutiere.
Apoi, parlamentarii, care fac legile şi pot adopta o lege organică, dincolo de Codul rutier. În cele din urmă, autorităţile locale, unde există deja iniţiative în Bucureşti şi în câteva localităţi din ţară, care pot lua măsuri la nivel local.
Doar că aceste iniţiative avansează greu, sunt blocate în şedinţele de consiliu, există mulţi consilieri care se opun, iar lucrurile se tergiversează. Între timp, au loc aceste tragedii.
Nu ne mai putem permite să tergiversăm, pentru că, într-o săptămână, într-o zi sau chiar în două, alţi copii ajung la Urgenţe şi alţi adulţi ajung pe masa de operaţie. Nu este vorba despre: «Hai să o facem la anul”, ci despre: «Hai să o facem de ieri».
Atât de gravă a ajuns situaţia, încât a devenit o problemă de sănătate publică. Şi, în final, Ministerul Sănătăţii, care, aşa cum v-am spus, a atras atenţia în mai multe rânduri asupra pericolului şi intenţionează să intervină, să discute cu parlamentarii şi să propună legi care să interzică acest fenomen. Nu ştim exact cum.
Poate pentru copii, poate pentru adulţi, poate pentru toată lumea. Încă ne gândim. O să vorbesc cu toate instituţiile, ca să găsim cea mai bună variantă.
Cert este că legile existente în prezent nu sunt suficiente. Nu sunt suficiente şi, chiar dacă sunt, nu se respectă."
Paginademedia.ro: În ce măsură aţi reuşit să obţineţi răspunsuri de la instituţiile responsabile?
Maria Rohnean: "Sunt răspunsuri, există, doar că nu surprind amploarea fenomenului.
Aşa cum am spus, de la Ministerul Sănătăţii, am primit nişte cifre departe de realitate. Ei îmi spun că sunt 270 de accidente în acest an, la nivelul ţării, iar eu am 300 de victime cu traumatisme grave într-un singur spital. Ei spun că sunt câteva cazuri de persoane care au nevoie de îngrijiri în spital.
Deci există răspunsuri, dar nu văd fenomenul. Nu îl văd. Şi atunci, tot ce pot să facă medicii este să ne atragă nouă, jurnaliştilor, atenţia, ca să mergem mai departe.
Să mergem cu jalba-n proţap la toate instituţiile şi să le spunem: «Uite care este situaţia, faceţi ceva!». Aşadar, abia la finalul seriei, peste două săptămâni, o să avem şi soluţiile de la autorităţi.
În alte state, deja s-au luat măsuri. Au început înaintea noastră, pentru că noi, ca ţară, ne mişcăm tot timpul mai greu. S-au interzis deja în Paris, Praga, Viena, Amsterdam şi Spania. Deci ei au început încă de anul trecut.
De asemenea, în Italia, la Roma, au fost interzise. În marile capitale, trotinetele electrice sunt interzise pentru copii, fiind permise doar adulţilor.
Iar adulţii le pot folosi în medii controlate, în anumite zone amenajate, cu cască, cu echipament de protecţie şi cu o viteză corespunzătoare. Deci noi suntem cam ultimii care nu am luat măsurile necesare."
