VIDEO. Jurnalistul Rareş Năstase încearcă (şi) o nouă direcţie: primul lui roman. "Acolo unde munţii" nu iartă este titlul volumului.
S-a inspirat din filmările pentru „România, te iubesc!”, atunci când şi-a scris cartea? „Ştii ce se întâmplă? Există acel what if”, răspunde el.
Dar jurnalistul din carte cum este construit? A pus din cariera lui în acest personaj? Răspunsul, mai jos.
Rareş Năstase de la „România, te iubesc!” a povestit, în podcastul „Obae ca un duş rece”, realizat de Paginademedia.ro, că, uneori, filmările îi dau idei de scris.
Jurnalistul a dat şi un exemplu. În timpul unei filmări pentru „România, te iubesc!”, pentru un reportaj despre munţi, oameni şi urşi, echipa filma noaptea şi aştepta ca un urs să coboare din pădure spre sat. Pentru Năstase, momentul a devenit şi un exerciţiu de imaginaţie.
„Ştii ce se întâmplă? Există acel what if. (...) Filmam noaptea şi stăteam aşteptând ursul să coboare din pădure către sat şi chiar mă gândeam: uite, de aici poate merită să scriu un paragraf.
Cum ar fi fost ca nişte tineri care se întâlnesc pe ascuns să vină în zona asta şi să se întâlnească cu ursul? Sau poate o fată alergată de nişte hăndrălăi să fie protejată întâmplător de un urs”, a spus acesta la OBAE ca un duş rece.
Cum a apărut ideea romanului?
Romanul a pornit în perioada pandemiei. Iniţial, Năstase îl vedea mai degrabă ca pe un scenariu de film, cu mult dialog. Pe parcurs, însă, a ajuns să-l transforme într-o carte şi să descopere o altă provocare: să creeze prin cuvinte imaginile pe care, la televizor, le are la dispoziţie prin cameră şi montaj.
„Am avut stresul ăsta că, fiind om de televiziune, nu o să am în spate cameramanul, imaginea, colegul lângă mine şi atunci a trebuit să înlocuiesc cu foarte multă descriere”, a spus Rareş Năstase.
„În pandemie stăteam două săptămâni acasă, două săptămâni la serviciu, făceam prin rotaţie şi am zis: «De ce nu?». Aveam de ceva timp povestea asta în cap, pentru că, mergând pe teren, mi s-au legat nişte lucruri.”, a complet acesta pentru Paginademedia.
Este real sau ficţiune?
Cartea este o ficţiune, dar porneşte din realităţile de la noi, a explicat Rareş Năstase, vorbind despre romanul „Acolo unde munţii nu iartă”. Cum aşa?
„Eu am folosit foarte mult din ceea ce am întâlnit în documentările mele. Am folosit tipologii de oameni pe care i-am întâlnit în documentări. (...) Şi toată zona asta se regăseşte foarte mult în realităţile de la noi. Şi să nu uităm, viaţa bate filmul”, a spus acesta.
Este personajul jurnalist din carte inspirat din viaţa lui?
Scriitorul a încercat să se separe complet de personajul jurnalist din cartea sa.
„Am fost un pic stângaci cu el, pentru că stângăcia asta venea din faptul că eu chiar nu-mi doream să fiu asociat cu jurnalistul respectiv, mai ales că vreau să-l duc într-o zonă în care eu, în realitate, n-aş fi niciodată”, a spus Rareş Năstase în discuţia cu Petrişor Obae.
"Fără să dau spoilere, dar o să vedeţi că, dacă citiţi, n-are nicio legătură cu munca pe care o fac eu", a adăugat el.
În schimb, dialogurile mi-au fost mult mai facile, pentru că erau în zona mea de activitate. Mă gândeam cum ar vorbi un ziarist cu un cameraman, un reporter de teren cu un cameraman. Aici dialogul cred că a venit cel mai natural. Mi-a fost cel mai simplu să scriu."
Capitol în memoria cameramanului Pro TV care s-a stins pe Everest
Rareş Năstase: Unul dintre capitole, „Focala lungă”, este un tribut pentru colegul meu, Zsolt Vago, care nu mai este printre noi. A murit încercând să escaladeze munţii şi s-a expus unor riscuri. Nu mai este între noi, dar eu am simţit că trebuie să-l am acolo cu mine.
Şi acest capitol, „Focala lungă”, este un tribut, pentru că, la un moment dat, este o discuţie pe care eu am avut-o cu el pe teren. E desprinsă din realitate, s-a întâmplat.
Ce peisaje regăsim în carte? Ce obstacole a avut ca jurnalist în redactarea în cu totul alt stil?
VIDEO. Cum l-a inspirat "România, te iubesc!” pe Rareş Năstase să scrie „Acolo unde munţii nu iartă”?
Transcrierea integrală a interviului. „Descrierile dintr-o carte sunt ceva ce nu poţi pune pe post.”
Petrişor Obae: „Eu o să te întreb direct: ce ţi-a venit să scrii o carte sau să te apuci să scrii o carte care nu are nicio treabă cu jurnalismul? Este un thriller care, întâmplarea face, să fie scris de către un jurnalist.”
Rareş Năstase: „Eu am pornit proiectul ăsta. Ideea mi-a venit în perioada pandemiei. Stăteam în acele perioade acasă: două săptămâni acasă, două săptămâni la serviciu, făceam prin rotaţie şi am zis: „De ce nu?”. Aveam de ceva timp povestea asta în cap, pentru că, mergând pe teren, mi s-au legat nişte lucruri.
De multe ori am filmat în zona Apusenilor. Nu întâmplător am ales acel loc pentru un thriller, crime mystery, şi am simţit că atunci e momentul să încep să o scriu.
Cred că am scris o treime din ea, ceva de genul ăsta, adică începutul şi uşor spre final, pentru că am vrut să nu pierd finalul. Finalul e destul de spectaculos, zic eu, şi am zis să-l scriu. Cred că scriu atipic. Nu-mi dau seama cum scriu ceilalţi scriitori, nu m-am interesat. Sunt debutant în zona asta, dar aşa am simţit.
Şi, pe parcurs, să tot adaug greutate personajelor, să încep să le conturez prin diverse poveşti, capitole şi aşa mai departe.
Pot să spun că am privilegiul ăsta, prin natura meseriei, să văd foarte multe locuri, foarte mulţi oameni şi atunci am simţit că trebuie pus şi într-o carte, dar nu într-o formă din asta de, eu ştiu, scriitură, document sau carte. M-am dus în zona de ficţiune. Mi s-a părut foarte interesant.
Mi s-a părut şi cumva facil, de exemplu, să aduc povestea unei badante, a unei îngrijitoare de bătrâni din Italia, într-o zonă de mister de pe Valea Arieşului, din Apuseni.
Pentru că nouă ne pleacă badante din toate zonele ţării, că e Clisura Dunării, că e Delta, că e din Alba, Apuseni. Femeile astea fac un sacrificiu, merg acolo pentru un salariu mai bun.
Eu am făcut, de vreo două-trei ori, astfel de poveşti cu femei care devin umbra bătrânilor din străinătate, pentru că pur şi simplu trăiesc viaţa lor însoţindu-i acolo, fac nişte sacrificii pentru a aduce nişte bani acasă. De multe ori nici nu sunt câştiguri din astea fabuloase.
Şi atunci am zis: clar, unul dintre personaje ăsta trebuie să fie.
Pe de altă parte, aveai zona de infracţionalitate românească, aveai interesele, corupţia de aici. Şi atunci am avut nevoie de diverse personaje pe care, iarăşi, le regăsim în poveştile reale.
Exact, despre astea vorbim în investigaţii: pădurarul, senatorul, cel cu gaterul, primarul de acolo, poliţistul şi aşa mai departe.
Toată zona asta se regăseşte foarte mult în realităţile de la noi. Şi să nu uităm: viaţa bate filmul.
Iniţial, eu mă gândeam să fie scenariu, pentru că îl vedeam cu foarte mult dialog, să fie un scenariu de film. Dar iată că a ieşit o carte, pentru că, la un moment dat, am început să descriu.
Am avut stresul ăsta că, fiind om de televiziune, nu o să am în spate cameramanul, imaginea, colegul lângă mine şi atunci a trebuit să înlocuiesc cu foarte multă descriere.
La început aveam teama asta să nu descriu prea puţin. Ulterior, când stăteam şi reciteam capitolele, mă gândeam că poate am descris cam mult, dar mi-a plăcut cum a ieşit, pentru că, da, simţi nevoia de fraze ample şi, la un moment dat, să vezi că îţi dai drumul la scris, la scriitură.
Eu, ca jurnalist şi om de televiziune, om de ştiri, plecat din zona de ştiri, aveam tendinţa iniţial să fac frazarea din asta foarte scurtă. Scurt, succint, la obiect. De impact.
Într-o carte, da, şi să ai structura foarte bine... Aici m-am dus puţin altfel. Am şi zona asta de frazare scurtă, dar am şi fraze foarte ample.
Când fac descrierile de acolo, îmi place să mă duc şi să am... ce nu poţi face tu pe post. Da, deci chiar m-am bucurat de avantajul ăsta şi chiar am considerat că prin carte pot să spun multe lucruri, eu ştiu, care în zona de investigaţie pică.
Scriu un text şi îţi pic acele... Pentru că le vedem ca nişte paranteze, de multe ori, sau... „Hai să fim mai la obiect.”
Eşti limitat de timp. Ai 45 de minute să dai o ediţie „România, te iubesc!” şi atunci nu ştiu dacă îţi permite să laşi... să aloci atât, un minut, jumătate, două minute, să faci tot felul de divagaţii şi să vorbeşti şi de lucruri pe lângă subiect. Tot timpul eşti la subiect acolo.”
Petrişor Obae: „Da, de ce ai ales zona aceasta de munte? Aşa e ca un „Twin Peaks” acolo, cu gatere, cu lemn. Ştii de ce? Că, practic...”
Rareş Năstase: „Şi vizual, şi auditiv îţi protejează ilegalităţile. Deci e foarte permisiv să scrii mister, crime, thriller, mystery, să te duci în zona asta.
Ai drumul care se pierde în pădure, ai râul care face zgomot, ai ceaţa aia din Apuseni. Cine a mers cel puţin o dată în Apuseni a văzut cum respiră plămânul ăla verde şi noi ne-am jucat pe imagini atunci când facem montaje. Chiar vedem cum respiră muntele, pentru că dai repede înainte şi un pic înapoi şi e ca şi cum ai acolo o inspiraţie a muntelui.
Ai zona asta în care nu ajunge nici braţul legii foarte bine, pentru că vezi că, atunci când ai nişte condiţionări geografice, de multe ori nici legea nu ajunge. Şi să fim serioşi, zona de coruptibilitate e mai facilă acolo unde nu eşti în văzul tuturor.
Şi zone precum Apusenii – nu ştiu, poate mai sunt şi altele în ţară – sunt foarte atractive din punctul ăsta de vedere. Pentru mine au fost.”
Petrişor Obae: „Da, chiar şi voi, în anchetele de la „România, te iubesc!”, când arătaţi zona asta a mafiei lemnului, avea o aură aşa specială?”
Rareş Năstase: „Cu zone defrişate uriaşe, să vezi coame montane sau submontane în care s-a ras totul, să vezi atitudinea oamenilor de acolo.
Şi mai e o chestie. Mi-a plăcut să mă joc inclusiv cu treaba asta în intriga romanului: să ai, într-un decor frumos, spectaculos, lucruri urâte. Să pui urâtul, negativul, zona asta de infracţionalitate într-un decor frumos.
Adică, dacă şi decorul era deplorabil, nu ştiu, poate era prea mult, în opinia mea. Dar mi-a plăcut să am acest contrast puternic.”
Petrişor Obae: „Sunt bucăţi din documentările tale pe care n-ai putut să le pui cumva pe post şi atunci le-ai aşternut aici?”
Rareş Năstase: „Ştii ce se întâmplă? Există acel „what if”. De exemplu, acum am filmat de curând pentru campania care intră duminică la „România, te iubesc!” şi este şi la Ştirile Pro TV, pentru reportajul cu munţii, ţara dintre oameni şi urşi.
Filmam noaptea şi stăteam aşteptând ursul să coboare din pădure către sat şi chiar mă gândeam: uite, aici poate merită să scriu un paragraf. Cum ar fi fost ca nişte tineri care se întâlnesc pe ascuns să vină în zona asta şi să se întâlnească cu ursul? Sau poate o fată alergată de nişte hăndrălăi să fie protejată, întâmplător, de un urs?
Uite cum poate se năştea un capitol de carte. Ştii?
Acolo, stând în atmosfera aia un pic chilling, noaptea îţi dă toată partea asta de aşteptare, îţi dă o zonă de emoţii, inclusiv de adrenalină, pentru că trebuie să surprinzi ce ai de surprins pe filmare.
Dar e şi faptul că stai acolo, petreci ore întregi şi, da, întunericul te face, ştii, uneori să... Pe mine unul mă inspiră şi chiar mă gândesc la ce aş putea scrie.
Îmi dădea fiori la început, acum nu mi se mai pare, suntem echipă, ne luăm toate măsurile de siguranţă, dar fiorii poţi să-i creezi în carte. Poţi să te duci în zona asta şi să scrii ceva mult mai spectaculos, acel „what if”.
Şi mi-am mai adus aminte de o chestie interesantă. De câte ori mergeam în Apuseni auzeam despre zona asta de misticism, altare şi aşa mai departe şi am vrut să speculez asta şi în carte.
Am zis: de ce nu? Este, într-adevăr, un segment interesant pentru destul de multă lume. Am văzut că sunt tot felul de discuţii pe internet şi, pe zona aceasta, am auzit tot felul de mituri, de legende.
După cum ai văzut, şi ziaristul merge acolo să vadă nişte lucruri. Şi, ţi-am spus, sunt mai multe destine, mai multe poveşti, oameni care aparent fiecare e cu treaba lui. Se duc acolo şi se întâlnesc, iar totul se întâmplă şi pe fondul ăsta de supranatural.
Şi atunci, unde era mai bine decât în Apuseni?”
Petrişor Obae: „Da, şi se şi intersectează. Uite că ai vorbit de acel jurnalist. Primul reflex al omului, chiar şi al meu, când am aflat, a fost: măi, dacă e un jurnalist, este alter ego-ul tău, el trebuie să fie acolo.”
Rareş Năstase: „Da, vreau să spun că am fost un pic stângaci cu el, pentru că stângăcia asta venea din faptul că chiar nu-mi doream să fiu asociat cu jurnalistul respectiv, mai ales că vreau să-l duc într-o zonă în care eu, în realitate, n-aş fi niciodată.
Fără să dau spoilere, dar o să vedeţi că, dacă citiţi, n-are nicio legătură cu munca pe care o fac eu.
În schimb, dialogurile mi-au fost mult mai facile, pentru că erau în zona mea de activitate. Mă gândeam cum ar vorbi un ziarist cu un cameraman, un reporter de teren cu un cameraman. Aici dialogul cred că a venit cel mai natural. Mi-a fost cel mai simplu să scriu.
Mai ales că unul dintre capitole, „Focala lungă”, este un tribut pentru colegul meu, Zsolt Vago, care nu mai este printre noi.
A murit încercând să escaladeze munţii şi s-a expus unor riscuri. Nu mai este între noi, dar eu am simţit că trebuie să-l am acolo cu mine.
Şi acest capitol, „Focala lungă”, este un tribut, pentru că, la un moment dat, este o discuţie pe care eu am avut-o cu el pe teren. E desprinsă din realitate, s-a întâmplat.
Nici nu eram în ţară la filmarea respectivă, eram într-un cu totul alt context, dar o bună bucată de acolo se regăseşte în carte, pentru că se potriveşte.”
Transcriere realizată cu soluţia Vatis.Tech
