Skip to main content

O radiografie a presei ca un duș rece. Cu Mona Dîrțu. Un text de citit „cu pixul în mână". "Nu partizanatul mă îngrijorează cel mai tare - ci lipsa de curiozitate, documentarea superficială, lipsa de fact-checking, comoditatea"

 
O radiografie a presei ca un duș rece. Cu Mona Dîrțu. Un text de citit „cu pixul în mână". "Nu partizanatul mă îngrijorează cel mai tare - ci lipsa de curiozitate, documentarea superficială, lipsa de fact-checking, comoditatea"
Mona Dîrțu - foto Catalin Georgescu

FACEM ROMÂNIA BINE. Ceea ce urmează este un text pe care vă invităm să îl citiți "cu pixul în mână". Un text despre valori, despre reguli, despre jurnalism "așa cum trebuie să fie". Dar și despre păcate. Și nu sunt puține. Abrupt, fără ocolișuri.

"Lumea s-a schimbat, acum lucrurile nu se mai aplică, se fac altfel, jurnalismul acesta e istorie", ar punea spune unii. "Uite că nu suntem singurii care gândesc așa! Acestea sunt valorile reale, aici trebuie să ne întoarcem", vor spune alții.

Publicitate

Voi sunteți cei care trageți concluzia. Luați-vă câteva minute și citiți textul. Indiferent de concluzie, vă asigurăm că nu veți pierde.

O radiografie ca un duș rece a presei de acum. Cu Mona Dîrțu, jurnalist cu 20 de ani de experiență în spate, autoarea newsletterului Monday Memo. Un ziarist care ne arată că presa premium nu trebuie să vină doar din mari redacții. Că nu trebuie să te refugiezi în superficial și să cauți scuze că "nu mai merge acum" jurnalismul de calitate. Trebuie, pur și simplu, să vrei să îl faci.

Principalele idei din interviu:

  • Despre păcatele jurnaliștilor. „Întâi e calitatea mediocră a documentării și apoi neglijența la scris, explicat și valorificat informația. Avem, bineînțeles, și jurnaliști buni, foarte buni și excepționali - nu la ei mă refer eu aici. Mă întristează însă să văd cum lucrează marea masă a breslei: mi se pare că a murit cu totul ambiția jurnalistului mediu de a adăuga ceva - o contribuție proprie - la o știre primită via agenții, la o declarație transcrisă de pe TV, la un comunicat de presă.”
  • Presa din România nu impune pe agendă, cu mici excepții, subiecte de interes public. E reactivă, ca stare generală de spirit - adică urmează agenda partidului de guvernământ ori vreo belea cum e pesta porcină. Sigur, nu-i simplu să faci agenda. Trebuie să-ți propui asta; să scrii neobosit pe un subiect dat, deși ai puține click-uri; să fii încăpățânat, fixist, exasperant. Și foarte creativ - adică să vii mereu cu unghiuri noi, deci cu informații noi. Iar dacă ești redactor șef, trebuie să aloci resurse pentru toate astea.”
  • „E greu de tot, dar n-ai cum să fi a patra putere în stat dacă nu setezi agenda publică aproape niciodată.”
  • „Asta înseamnă #văvedem din punctul de vedere al presei, cred eu, dincolo de lângă relatările de la proteste. Să iei ceva care-i preocupă pe oameni - și îi preocupă ce face parlamentul, că altfel n-ar ieși în stradă - și să te folosești de armanentul din dotare: documentarea, întrebarea, scrisul, camera de luat vederi.”
  • Prost e că devii leneș, adică dai copy/paste la postarea cuiva, îi pui un titlu și o postezi drept știre, fără să mai vii cu o contribuție proprie. Tot prost e că poți intra, fără să-ți dai seama, în iureșul unor subiecte care iscă discuții în bula ta de Facebook, dar n-au de fapt mare relevanță. Altfel, dependența unei publicații de traficul generat via Facebook e periculoasă - și mă bucur că eu n-am problema asta.
  • „Pe mine nu partizanatul mă îngrijorează cel mai tare - ci lipsa de curiozitate, documentarea superficială, lipsa de fact-checking, comoditatea de a nu lua o reacție și de la partea adversă; chestiile astea care țin de fundamentele meseriei.” 
  • „Dacă redevine regulă internă de redacție, ascultatul părții adverse te forțează să-ți antrenezi “scepticismul sănătos”, cum i se zice în jurnalism - inclusiv față de cei pe care îi susții.”
  • Nu cred că pe pagina personală de Facebook poți face orice. Nici dacă ești politician, nici dacă ești jurnalist.”
  • „Avem, acum, fake news vs. democrație în țări până mai ieri solide. Și mai e ceva, care mie mi se pare esențial: reconstrucția relației directe între jurnalist și publicul lui. Eu îți livrez informație, tu plătești acea informație. Ceea ce înseamnă că atunci când eu, jurnalistul, nu-mi mai fac treaba - sau o dau în bară - tu poți să mă sancționezi cu portofelul.”
  • „Sunt puține publicații care-și permit să se gândească doar la interesul public și la calitate editorială, de vreme ce să monetizeze e atenția.”
  • „Iar dacă te uiți bine la cele care-și permit azi asta - mini-nucleele de jurnaliști care au apărut în ultimii ani - vezi că toate încearcă să reconstruiască un “contract direct” cu cititorul - prin donații, pentru început.” 
  • „Când se poate recupera pierderea de credibilitate? Habar n-am. Eu am încredere în mulți jurnaliști și în anumite echipe din România, dar în ansamblu nu pot judeca.” 
  • Nevoia publicului de informație quality n-o să dispară niciodată. Oamenii vor să știe, de când e lumea, ce se întâmplă în jurul lor. Jurnalismul n-are nevoie decât de o soluție de business care-l finanțeze în timp ce satisface această nevoie, care e reală și e adâncă - și apoi se va regrupa, își va redefini produsele, își va rescrie regulile, își va sincroniza standardele de calitate cu pretențiile publicului.”
  • N-am absolut nicio intenție să includ mesaje nemarcate cu [P], cum se găsește să-mi mai propună câte unul sau altul. E o practică murdară, care a fărâmat profesia, a corupt relația dintre jurnalist și publicul lui - și, pe deasupra, a pervertit definitiv relația dintre producătorii de conținut și partenerii lor comerciali.
  • Mor când aud de “știri de PR”. Nu există “știri de PR”. Există “știri” și există “PR” - ambele ocupații foarte onorabile, altfel.
     
Înainte de interviul integral, câteva idei din prima parte a interviului cu Mona Dîrțu
 
  • Jurnalismul de news / explicativ e subapreciat la noi; nu naște celebrități profesionale și nici eroi. Dar e de temelie. Văd mulți jurnaliști care se ambiționează să facă investigații sau reportaj fără să fi făcut înainte lucruri simple - de exemplu știri.
  • Ce avem noi acum, cel puțin în jurnalismul politic, e mai mult o goană după declarații decât după știri adevărate. “Știre” înseamnă că s-a întâmplat ceva, nu că cineva a spus ceva despre altcineva.
  • Regula mea personală e că un cititor de MONDAY MEMO trebuie să poată înțelege din cele 10-15 rânduri pe un subiect dat despre ce e vorba - chiar dacă a stat în vârful muntelui o lună. Și nu că e “regula mea”: e o regulă de bază, asta, în jurnalism.
  • Dacă aș avea o redacție pe mână, asta aș vrea mai întâi: ca toată lumea să se străduie să scrie pentru omul care-a stat în vârful muntelui o lună. 
Paginademedia.ro vă prezintă această "radiografie" a presei făcută de Mona Dîrțu în cadrul proiectului editorial FACEM ROMÂNIA BINE. Într-o perioadă în care aproape „se cântă prohodul” presei, ne propunem să căutăm - și să prezentăm, în acest proiect, nu “presa care a fost”, ci presa așa cum trebuie să fie făcută. Și cum (încă) se mai face. Poveștile unor proiecte media și ale unor oameni care își fac treaba cu respect pentru public și pentru meserie. Curat.
 
Un proiect editorial Paginademedia.ro susținut de MedLife.
 
Citește și:

Parcurgi zeci de articole. Care crezi ca este principalul păcat al jurnalismului zilelor noastre?

Mona Dîrțu: Sunt două păcate, după părerea mea. Întâi e calitatea mediocră a documentării și apoi neglijența la scris, explicat și valorificat informația. Avem, bineînțeles, și jurnaliști buni, foarte buni și excepționali - nu la ei mă refer eu aici.
 
Mă întristează însă să văd cum lucrează marea masă a breslei: mi se pare că a murit cu totul ambiția jurnalistului mediu de a adăuga ceva - o contribuție proprie - la o știre primită via agenții, la o declarație transcrisă de pe TV, la un comunicat de presă.
 
„Ceva” înseamnă orice, cât de mic - o cifră în plus, căutată de tine de pe INS; sau o reacție pentru care să suni tu, personal, un expert; sau o scurtă cronologie; sau o referință la un document pomenit în text. Dacă nu adaugi nimic n-ai dreptul, pur și simplu, să semnezi textul. Ne ofuscăm pe doctoratele plagiate, dar nu ne e jenă să copiem de la altul un text întreg și-apoi să ne semnăm pe el.
 
Cât despre al doilea păcat, redactarea, am zis mai înainte: hai să ne întoarcem la piramida inversată, hai să dăm context, hai să explicăm un pic mai clar ce-i cu protocoalele, cu legea cutare, cu referendumul. Să iei patru paragrafe dintr-un rechizitoriu sau un comunicat pe de-a-ntregul, să le pui un intro și-apoi un titlu - asta e muncă de funcționar.
 
Să scrii o știre despre faptul că referendumul din 7 octombrie se ține în două zile - fără să spui care e prezența minimă la vot, în milioane de oameni - asta-i muncă de operator online, nu jurnalism. Îmi pare rău dacă ce zic acum sună răutăcios, dar chiar asta cred: că nu poți da vina pe “criza jurnalismului”, pe advertiseri sau pe Liviu Dragnea pentru faptul că nu-ți găsești cinci minute să adaugi un paragraf de context.
 
Și ar mai fi ceva, dacă vorbim de păcate - dar aici e vorba de șefii de redacții, nu de echipele lor. Presa din România nu impune pe agendă, cu mici excepții, subiecte de interes public. E reactivă, ca stare generală de spirit - adică urmează agenda partidului de guvernământ ori vreo belea cum e pesta porcină.
 
Sigur, nu-i simplu să faci agenda. Trebuie să-ți propui asta; să scrii neobosit pe un subiect dat, deși ai puține click-uri; să fii încăpățânat, fixist, exasperant. Și foarte creativ - adică să vii mereu cu unghiuri noi, deci cu informații noi. Iar dacă ești redactor șef, trebuie să aloci resurse pentru toate astea.
 
E greu de tot, dar n-ai cum fi a patra putere în stat dacă nu setezi agenda publică aproape niciodată. Eu cred că fiecare echipă trebuie să-și aleagă 1-2 subiecte importante pentru publicul ei și apoi să dea la lopată continuu. Uite, parlamentul e ultima instituție esențială complet nereformată din România.
 
Ce poți face, ca presă, pentru a forța parlamentul să se schimbe, fie și puțin? Habar n-am, dar trebuie să existe ceva - chiar lucruri mici, care să-i responsabilizeze pe acești aproape 500 de oameni, parlamentarii, care se comportă ca și cum nu electoratul lor le-a încredințat puterea și dau declarații la mișto.
 
De exemplu poți să scrii pe burtieră ce județ reprezintă fiecare parlamentar - nu e foarte complicat; dacă zece oameni văd asta și unul se duc la cabinetul parlamentar să-i ceară socoteală, la un moment dat, tot e ceva.
 
Să ceri reacție de la șefii comisiilor de educație, când sunt pline librăriile de manuale cu greșeli, nu e totuși chiar așa complicat. Dacă ești o organizație media mai mare, poți face o campanie întreagă pe tema relației dintre aleși și alegători.
 
Asta înseamnă #văvedem din punctul de vedere al presei, cred eu, dincolo de lângă relatările de la proteste. Să iei ceva care-i preocupă pe oameni - și îi preocupă ce face parlamentul, că altfel n-ar ieși în stradă - și să te folosești de armanentul din dotare: documentarea, întrebarea, scrisul, camera de luat vederi.
 
E mai bine acum, din punctul de vedere al profesiei noastre, decât acum 6-7 ani - asta e clar. Veniți la Zilele Superscrieri, în noiembrie, și o să vedeți o comunitate vibrantă, cu multă energie bună. Lipsește încă focusul, lipsesc resursele - și, îmi pare rău dacă devin obositoare, lipsesc bazele meseriei.
 
Cum crezi că influențează social media, în special Facebook-ul, jurnalismul?
 
Mona Dîrțu: Bine este că ai acces direct la gândirea cuiva, de exemplu a persoanelor publice - și la reacțiile pe care le stârnește o postare; tot bine e că poți intra rapid în contact cu potențiale surse - inclusiv experți.
 
Prost e că devii leneș, adică dai copy/paste la postarea cuiva, îi pui un titlu și o postezi drept știre, fără să mai vii cu o contribuție proprie. Tot prost e că poți intra, fără să-ți dai seama, în iureșul unor subiecte care iscă discuții în bula ta de Facebook, dar n-au de fapt mare relevanță. Altfel, dependența unei publicații de traficul generat via Facebook e periculoasă - și mă bucur că eu n-am problema asta.


Cum influențează Facebookul consumul de informație? La fel, influențele bune și cele mai puțin bune.

Mona Dîrțu: Ca și în cazul jurnaliștilor, bine e că ai acces direct la oameni care știu despre ce vorbesc; eu am în feed non-jurnaliști care scriu bine - uneori net mai bine decât jurnaliștii care scriu ce aceleași subiecte în presa mainstream. Prost e „oceanul de irelevanță” de care vorbea Huxley. Plus faptul că “scroll down”-ul chiar a schimbat radical obiceiul de consum de informație.
 
Jurnaliști influenți ajung să fie aproape "activiști", de o parte sau de alta. Cum vezi asta? De ce se întamplă? Nu mai au răbdare? Riscuri/avantaje?
 

Mona Dîrțu
: Pe mine nu partizanatul mă îngrijorează cel mai tare - ci lipsa de curiozitate, documentarea superficială, lipsa de fact-checking, comoditatea de a nu lua o reacție și de la partea adversă; chestiile astea care țin de fundamentele meseriei. Dacă le faci pe astea mai bine, n-ai cum să nu devii - fie și involuntar - mai echilibrat; să-ți mai temperezi din subiectivisme.
 
Știi de ce? Pentru că dacă standardul de redacție e ca, în situații de controversă, să iei o reacție și de la partea cealaltă, să asculți și alte argumente, atunci n-ai cum să nu-ți dai seama că orice chestie are, totuși, două fețe.
 
Orice jurnalist, cu mine în frunte, și-a luat țepe - când era începător - dând crezare unei surse care nu făcea decât să-l folosească drept vehicul al propriei narațiuni. Dacă redevine regulă internă de redacție, ascultatul părții adverse te forțează să-ți antrenezi “scepticismul sănătos”, cum i se zice în jurnalism - inclusiv față de cei pe care îi susții.
 
Mulți jurnaliști au un tip de discurs în general și un cu totul alt discurs pe Facebook (mult mai acid). Cum crezi că îi afectează? Cum comentezi “apararea lor”: “e pagina mea personală”?
 
Mona Dîrțu: Nu, nu cred că pe pagina personală poți face orice. Nici dacă ești politician, nici dacă ești jurnalist. Cred că lucrurile astea - conduita în social media, ce e OK și ce nu să postezi - trebuie discutate în redacții și stabilite niște granițe înainte să se întâmple ceva rău. Toate organizațiile străine mari au coduri interne care sunt disponibile pe site-urile lor. S-au dat cu capul alții înaintea noastră, chiar e inutil să reinventăm apa caldă.
 
Tu cât ești de „atentă” când postezi pe Facebook? Ai anumite reguli pe care ți le impui? De ce?

Mona Dîrțu: La mine toate postările sunt publice - am preferat să nu mă complic. Încerc să nu mă inflamez, de exemplu, când mă enervează foarte tare ceva. Dacă scriu păreri personale, adică texte mai lungi, încerc să pun și niște argumente / referințe lângă ele; adesea dau linkuri la finalul postării. Și, firește, după ce-am postat ceva, recitesc și corectez literele mâncate ori vreo virgulă rătăcită.

Dacă mă vede mama mea, care a fost profă de română, că pun o virgulă între subiect și predicat? Cum o scot eu la capăt cu ea? 

În epoca autosuficienței de pe Facebook, crezi într-o educație media? Cum s-ar putea face?


Mona Dîrțu: Absolut. Binecuvântarea de a avea acces la orice informație, gratis, e subminată de blestemul de a fi forțat să decizi tu, singur, ce e informație credibilă și ce e făcătură. Publicul s-a trezit aruncat în hypermarketul ăsta cu de toate - informații credibile, făcături, click-bait-uri, sclipici, propagandă perfidă, mici frivolități inofensive etc. - și începe să-și dea seama, acum, că nu știe să separe nutrienții de caloriile goale și de otrăvuri.
 
Nu există o protecție a consumatorului pentru informație, așa că trebuie să te auto-educi. Nu știu cum s-ar putea face asta la scară națională - dacă ar fi după mine, aș introduce disciplină obligatorie în școală. Face Centrul pentru Jurnalism Independent cursuri acum - cine vrea să înțeleagă să-i contacteze; sau să-i sprijine financiar.
 
Dacă aș fi companie, i-aș aduce pe cei de la CJI la evenimente interne, să le explice angajaților care-i treaba cu fake news-ul. Serios i-aș aduce. Oamenii sunt preocupați de asta acum.
 
Uită-te și tu ce ni se întâmplă: avem, acum, fake news vs. democrație în țări până mai ieri solide. Și mai e ceva, care mie mi se pare esențial: reconstrucția relației directe între jurnalist și publicul lui. Eu îți livrez informație, tu plătești acea informație. Ceea ce înseamnă că atunci când eu, jurnalistul, nu-mi mai fac treaba - sau o dau în bară - tu poți să mă sancționezi cu portofelul.
 
E o vorbă care-mi place și pe care eu o am în cap și când vine vorba de rostul MONDAY MEMO: “it’s not information overload, it’s filter failure”. Adică da, avem și supraîncărcare informațională - dar și mai grav e că au crăpat aproape toate filtrele. Iar unul dintre motive e subfinanțarea: cred că avem, azi, de zece ori mai puțini jurnaliști decât acum 10-15 ani.
 
N-am stat să socotesc, deci cifra asta e o estimare din ochi: gândește-te doar câte publicații au dispărut și câte redacții s-au redus la un sfert.
 
Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că nu mai sunt destui jurnaliști care să mișune prin țară ori pe la instituții publice - de la consiliile locale până la ministere - și să pună întrebări și să scrie despre lucrurile mici, fără componentă obligatoriu penală.
 
Modelul vechi, advertisingul, care a funcționat atât de bine decenii întregi, a crăpat pur și simplu. Și oricum avea în el ceva nesănătos, pentru că a transformat jurnalismul în negustor de atenție, nu de informație.
 
Eu cred din tot sufletul că refacerea relației directe, contractuale, dintre furnizorul de informație și consumatorul de informație e fundamentală, inclusiv pentru mindsetul jurnalistului: îl obligă să fie atent ce pune în farfuria publicului plătitor, în loc să se ocupe de titluri tari puse peste subiecte slab tratate.
 
Care e unitatea de măsură a muncii tale, ca jurnalist, acum? Numărul de vizualizări, nu? Asta văd în primul rând advertiserii atunci când alocă bugetele. Iar asta n-are cum să nu distorsioneze felul în care-ți alegi și îți lucrezi subiectele.
 
Sunt puține publicații care-și permit să se gândească doar la interesul public și la calitate editorială, de vreme ce sunt nevoite să monetizeze e atenția. 
Iar dacă te uiți bine la cele care-și permit azi asta - mini-nucleele de jurnaliști care au apărut în ultimii ani - vezi că toate încearcă să reconstruiască un “contract direct” cu cititorul - prin donații, pentru început.
 
Îți dau un singur exemplu: Recorder a primit în trei luni, am aflat din ultimul lor raport, donații de 21.200 de euro. Nu e puțin, dacă te gândești câți jurnaliști spun că publicul din România nu e dispus să susțină financiar presa. Iar ideea în sine că urmează să dai un raport trimestrial în fața cititorilor n-are cum să nu schimbe, sunt sigură, conversația de la ședința de sumar.

Te-ai mai întoarce în presa "tradițională"? Te atrage?

Mona Dîrțu: Nu cred. Îmi lipsește zumzetul de redacție și adrenalina știrilor, da - și ideea că o echipă are mai multă forță decât un jurnalist cu computerul lui (sunt și excepții, de exemplu Emilia Șercan - care mi se pare un model exemplar de jurnalist cu focus, neobosit, care și-a luat o temă monumentală și trudește la ea de trei ani încheiați).
 
Poate așa, jumătate de an, pentru o temă mare - cum e asta cu parlamentul nereformat, pentru care aș putea face un plan - m-aș întoarce. Dar mai mult nu cred.
 
Ai avut oferte de întoarcere? Cum le-ai raspuns?
 
Mona Dîrțu: O, da, de toate felurile. Cum să le răspund? Le-am răspuns că am o jucărie a mea. 
 
Ce ar trebui să facă jurnaliștii pentru a-și recâstiga încrederea publicului? Cam când crezi ca se poate recupera aceasta pierdere?

Mona Dîrțu: Ce ziceam mai devreme: să reconstruiască, încetișor, contractul cu cititorul. Cum îmi zicea un vechi prieten: “Când aud de tiraj vândut de 5.000 de exemplare, îmi imaginez o coadă de 5.000 de oameni stând în fața unui chioșc, cu banii în mână, să cumpere ceea ce ai făcut tu”.
 
Acum printul nu mai e o miză și nici chioșcuri nu prea mai sunt, dar metafora stă în picioare.
 
Credibilitatea e, până la urmă, principala marfă pe care jurnalismul o produce. Marfă prețioasă, fragilă, care se alterează imediat. Mă uitam zilele astea la două lucruri care s-au petrecut simultan în presa americană: The New York Times a publicat un text anonim scris de un înalt oficial din Casa Albă - și nimeni, cu excepția lui Donald Trump, n-a suspectat ziarul că a inventat scrisoarea.
 
Iar Bob Woodward, unul dintre cei doi jurnaliști care-au declanșat investigația Watergate, a scris o carte despre cum funcționează Casa Albă. Au mai scris cărți pe aceeași temă și alții, dar niciunul n-a avut credibilitatea lui Woodward, pe care puțini au curajul să o conteste.
 
Și la scara noastră românească sunt destui jurnaliști în fața cărora eu, oricât de contrariată aș fi de ceea ce susțin, pur și simplu tac și îi ascult - pentru știu că sunt riguroși și responsabili atunci când aruncă o vorbă.
 
Știu că au trudit trudit pentru credibilitatea lor și că, dacă decid să o pună la bătaie, înseamnă că au un motiv foarte bun. Chiar dacă sfârșesc prin a avea o altă părere decât ei, prețuiesc argumentația, informația nouă etc. Mă ajută să-mi nuanțez părerile, să văd lucruri la care nu mă gândisem.

Când se poate recupera pierderea de credibilitate? Habar n-am, Iulia. Eu am încredere în mulți jurnaliști și în anumite echipe din România, dar în ansamblu nu pot judeca.

Jurnalismul peste zece ani? Esti optimista in legatura cu jurnalismul?

Mona Dîrțu: Da, sunt optimistă. Știi de ce? Pentru că nevoia publicului de informație quality n-o să dispară niciodată. Oamenii vor să știe, de când e lumea, ce se întâmplă în jurul lor.
 
Jurnalismul n-are nevoie decât de o soluție de business care-l finanțeze în timp ce satisface această nevoie, care e reală și e adâncă - și apoi se va regrupa, își va redefini produsele, își va rescrie regulile, își va sincroniza standardele de calitate cu pretențiile publicului.
 
Modelul negustoriei de atenție, în care jurnalismul stă captiv de decenii, nu mai e suficient: atenția e acum în altă parte - și acolo se duc și banii de publicitate. N-are nimeni o soluție magică nici prin alte țări, toată lumea încă experimentează.
 
Eu am drept cover de Facebook o fotografie pe care scrie „journalism is not dead”. Crezi că degeaba o țin acolo de vreo doi ani? Nu. Și chiar dacă o să moară jurnalismul, sunt sigură că o să renască el cumva; în timpul vieții noastre, să sperăm.

Carte de vizită: 

Mona Dîrțu are o experiență de peste 20 de ani în jurnalism/editing. A început ca reporter de teren la fosta rețea de ziare locale „Monitorul”, unde a fost apoi editor și redactor șef-adjunct. A condus două săptămânale, Business Magazin și Money Express - după care a fost, pentru scurt timp, director al diviziei online a televiziunii publice.

Începând din 2014 lucrează în proiectul Superscrieri, unde a susținut deja traininguri pentru 100+ jurnaliști tineri; a fost, de asemenea, mentor pentru câștigătorii burselor Superscrieri pe teme de violență domestică și educație. Face periodic, alături de Fundația Friends for Friends, traininguri de corporate writing și storytelling - iar din 2015 scrie MONDAY MEMO, un distilat săptămânal de informație pentru oameni ocupați.

Proiectul editorial Paginademedia.ro Facem România bine este susținut de Medlife


MedLife - am inceput cu un juramant, continuam cu un angajament.

De mai bine de 20 de ani investim in oameni si in tehnologie medicala. Crestem odata cu noile generatii de doctori pentru a atinge cel mai inalt nivel de performanta in actul medical.

Sanatatea este profesia si pasiunea noastra si vrem sa imbunatatim calitatea vietii fiecarui pacient, cu grija, cu atentie si oferind intotdeauna cele mai bune optiuni de tratament.

Am devenit cel mai mare operator privat de servicii medicale* investind constant in oameni si in tehnologie. Si nu ne oprim aici. Pentru ca la MedLife ne-am luat angajamentul sa facem Romania bine.

*conform cifrei de afaceri

Citește și:

 

Autor: Iulia Bunea iulia.buneapaginademedia.ro

Comentarii

Trimite un comentariu