OPINIE. Scandalul subtitrărilor. De ce nu e în regulă să se vadă la TV

OPINIE. "Ce mare lucru că au tradus cuvânt cu cuvânt? Nu asta înseamnă în limba română? Copiii pot vedea orice pe net!" Aşa este, pot vedea, dar...

Publicitate

Voi detalia ceva mai jos "dar"-ul.

Au curs comentarii peste comentarii după ce Paginademedia.ro a semnalat subtitrările abrupt de vulgare puse pe filmul Eu, Tanya, de pe AXN. Traduceri la literă, fără adaptare, pe un film de Oscar. Cu multe cuvinte scurte. Le-aţi văzut, nu le reiau aici.

Capturile făcute dintr-o întâmplare s-au viralizat şi au declanşat o ploaie de opinii (multe care ne acuzam că am fi noi "pudici" şi nu acceptăm că "asta e realitatea"). Poate fi realitatea, dar nu, neapărat, şi normalitatea.

Răspund la întrebarea de ce nu e în regulă să fie pe TV, dar mai punctez câteva idei:

"Nu asta înseamnă"? Da, cuvânt cu cuvânt, asta înseamnă dar, zic eu, subtitrarea presupune traducere şi adaptare, din raţiuni estetice. Limba română oferă variante spectaculos de plastice în materie de înjurături, argoul, la noi, îţi pune în faţă alternative care completează un film, nu îl distrug. Fără să foloseşti acele cuvinte scurte, fără să denaturezi cât de puţin mesajul!

"Era după ora 23.00" Legislaţia audiovizuală este mai permisivă după ora 23.00, dar nu total. Violenţa extremă nu este acceptată, indiferent de ora de difuzare. Astfel de subtitrări zgârie retina. Înjurătura brutală este o formă de agresivitate. Vulgaritatea e o formă de agresivitate, fie că e vizuală, auditivă, scrisă. După ora 23.00 poţi difuza un film sexy, dar nu un film porno. Poţi vedea o producţie horror, dar niciodată o execuţie reală.

După ora 23.00 sunt permise exprimarile artistice care includ limbaj licentios, dar nu vulgaritatile. Cum spuneam, e o agresiune, iar agresiunea nu e tolerata.

AXN se apără şi spune că "Subtitrarea a fost furnizată direct de către distribuitorul licenţiat". Aşa o fi, dar legea spune clar: responsabilitatea e a televiziunii. Dacă ai difuzat ceva greşit, televiziunea răspunde, nu distribuitorul

"De ce să-i ferim pe copii? Văd pe net!"

Este, poate, argumentul pe care îl aud cel mai des atunci când semnalez un derapaj de acest tip. Sau când spun că nu e normal să fie pe TV melodiile necenzurate, pline de înjurături (dar "măcar sunt în engleză") sau de referiri la consumuri de tot felul. Aşa este, văd pe net, nu îi pot contrazice! Şi atunci?

Televizorul, în ochii copiilor, este o autoritate cu priză la părinţi. Copiii nu se uită la TV, părinţii se uită. Copiii nu iau în seamă ce se spune la TV, ei stau pe TikTok, dar părinţii butonează telecomanda. În momentul în care televiziunea "sparge bariera", realitatea pe care o blamează părinţii se năruie şi devine normalitate.

Da, noi, copiii, vedem înjurături pe TikTok, "underground" (ştim că nu e neapărat ok), dar acum nu-mi mai poţi spune că "aşa nu se face".

Televizorul este ultimul bastion, e castelul parintilor. Cum, necum, televiziunea functionează dupa reguli dospite in aproape 100 de ani de experiente si de greseli (În anii 50 se fuma în studio, în România se fuma şi la Procesul Etapei cu Ovidia Ioaniţoaia, în anii 90). După reguli care ar trebui sa duca la o decenta a relationarii sociale, că de asta sunt făcute. Usor, usor, si noile forme de comunicare vor urma aceiasi pasi. Sunt abia la inceput.

De aceea spun că nu este în regulă să le vedem aşa de brutal pe TV, pentru că pică şi ultimele argumente. Se produce un transfer de autoritate. Cum se zice, copiii nu fac ce le dictează părinţii, fac ce văd la părinţi.

Nu fac acum apologia televiziunii, dar, teoretic, ar trebui să fie garantul unei cat de cate normalitati (pentru că e ceva mai reglementat în ideea de a asigura responsabilitatea). O normalitate care se bate cu realitatea. Nu sunt sinonime. Realitatea se raportează la clipa zilei, normalitatea îşi ia ca azimut valorile perene. Şi cred că simţim bine asta în aceste zile!