Skip to main content

FACEM ROMÂNIA BINE. Doi oameni, o mașină și mult entuziasm. Cine spune că nu se poate face presă locală? Info Sud-Est. Povestea

 
FACEM ROMÂNIA BINE. Doi oameni, o mașină și mult entuziasm. Cine spune că nu se poate face presă locală? Info Sud-Est. Povestea

FACEM ROMÂNIA BINE. Un text din ziarul școlii a fost "butonul de start". Profu' de română a simțit "jurnalistul" din ea și a încurajat-o. Cum spune ea, a fost "omul care m-a scos ca o chiuretă din metehne vechi, m-a scos din tipare și m-a redat mie."

Publicitate

Acum, Andreea Pavel are propriul ziar. Pe hârtie. Local. L-a pornit de la zero, cu încă un prieten și se luptă să îl țină pe piață: "E ca un copil dacă vrei. Doar că noi n-avem copii. Avem un ziar", spune Andreea.

Info Sud-Est. Povestea.

Trăim timpurile în care printul scade de la an la an, iar titluri naționale și reviste mari se închid. Există însă și publicații care se încăpățânează să păstreze ziarul sub formă tipărită. Exemplul de azi e cu atât mai rar: vorbim de un ziar local. Este vorba despre publicația Info Sud-Est din Constanța, care încă apare pe tarabe, chiar dacă și acestea au început să dispară. 

„Noi ținem un print săptămânal, 12 pagini, alb-negru. Alegerea noastră pentru a păstra printul e mai degrabă o chestiune romantică. 

Pentru noi, ziarul se numește ziar doar dacă există pe print. Dacă nu, e site, portal de știri. Noi vrem să avem un ziar. Cât o să mai putem. Problema e că în Constanța nu a dispărut numai printul, dar au dispărut și tarabele.”

O publicație care a pornit cu „doi oameni și o mașină” în iulie 2012, pe vremea când Radu Mazăre era "rege" în Constanța. Andreea Pavel și Andrei Leonte au pornit proiectul Info Sud-Est, iar în primă fază erau văzuți drept „niște puști care se joacă de-a presa.

„Orașul era paralizat într-o amorțeală și o blazare dezarmante. Pe noi asta ne-a provocat. Aveam 23 de ani și plecasem din redacția unde lucram, hotărâtă să pun ultimul meu pariu cu presa. Am zis că dacă merge, bine, dacă nu, asta e, plec din presă.” 

Info Sud-Est a tratat de-a lungul timpului subiecte care au produs schimbări vizibile în Constanța. Unul dintre materiale, un reportaj anchetă despre Palatul Reginei Maria, a venit cu informații care au folosit în anchetarea lui Radu Mazăre. O anchetă și un proces care au dus la condamnarea lui Radu Mazăre la șase ani și jumătate cu executare, în primă instanță. 

Andreea Pavel a fost Tânărul Jurnalist al Anului 2014 pentru „abordarea documentată a unui subiect nebăgat în seamă de presa centrală - poluarea produsă de lucrările miniere abandonate, pericolul extraordinar pus de iazurile de steril lăsate de autorități în voia sorții”, după cum își argumenta juriul decizia

Povestea ziarului a început mult mai devreme, atunci când Andreea Pavel nu își făcuse încă majoratul. Avea 16 ani când a intrat pentru prima dată într-o redacție, iar diacriticele îi sunau „ca niște medicamente urgent de luat.” 

„Părinții mei știau că sunt la liceu și că, după liceu, am activități extrașcolare, iar doamna redactor-șef de la ziarul unde făceam practică știa că ai mei sunt de acord cu practica la ziarul ei. A fost prima dată când i-am mințit grosolan pe părinții mei.”

Așa a început aventura sa în presă. Părinții nu îi acceptau pasiunea, iar partea mai grea venea în momentul în care trebuia să le explice cum își ocupă timpul liber:

„Tot ce-mi rămânea de făcut era să falsific „aprobările” alor mei. Le spuneam că sunt „la suc, la cafea, cu fetele sau cu altcineva”. Așa că, în aproape toți anii de liceu, ai mei mă certau că „stau numai prin cârciumi în loc să învăț.” 

Paginademedia.ro prezintă povestea Andreei Pavel și a Ziarului Info Sud-Est.

Povestea Andreei Pavel și a Ziarului Info Sud-Est este parte a proiectului editorial FACEM ROMÂNIA BINE. Într-o perioadă în care aproape „se cântă prohodul” presei, ne propunem să căutăm - și să prezentăm, în acest proiect, nu “presa care a fost”, ci presa așa cum trebuie să fie făcută. Și cum (încă) se mai face. Poveștile unor proiecte media și ale unor oameni care își fac treaba cu respect pentru public și pentru meserie. Curat.

Un proiect editorial Paginademedia.ro susținut de MedLife


Cum supraviețuiește ziarul Info Sud-Est: „Eu și colegul meu muncim pe brânci în paralel cu ziarul”

Andreea Pavel: Cât muncim? Habar n-am. Cât vrem noi. Pentru că este suficient să tipărim un singur ziar pentru ca el să continuie să fie pe print. E o chestiune simbolică, romantică, la care noi ținem foarte mult. Poate părea o aroganță, dar nu este. E doar ceea ce face diferența între un ziar și un site.

Noi sperăm ca, într-o zi, lumea să se întoarcă la print, la ziar, la hârtia care miroase a ziar și pe care o răsfoiești la ceai, cafea, bere, vin, orice, când te relaxezi și te întrebi: ”Ia uite cum arată un titlu în pagină, ia uite cum au aranjat textul și ia uite ce poze nașpa sau bune au printat”.

Și, în condițiile noastre, tipărirea chiar nu necesită resurse financiare enorme.

Pentru că, așa cum spuneam, la noi, redactorul șef face și tehnoredactare, iar directorul face corectură. Așa poate ne scuzați și greșelile. Asta va fi posibil atâta vreme cât nu ne va pieri entuziasmul și optimismul.

Apoi, sigur că ne întrebăm de ce se încăpățânează unele televiziuni să difuzeze emisiuni culturale, chiar dacă ele nu aduc un rating satisfăcător? De ce continuă istoricii să publice cărți, chiar dacă ele nu se cumpără precum cele în care sunt prezentate rețete culinare? De ce există încă muzee, chiar dacă oamenii care le trec pragul nu le asigură cheltuielile anuale?

Tocmai pentru că există oameni care cred în anumite valori și se uită spre exemple de bună practică, în speranța că și la noi se va schimba ceva, într-o bună zi. Că încăpățânarea lor va reuși, poate, să schimbe mentalități. În Vest încă se mai tipăresc ziare în sute de mii de exemplare. Și nu doar în Vest. Uită-te la Polonia, spre exemplu. Mă rog, la partea bună din Polonia...

Paginademedia.ro: Din ce acoperiți cheltuielile pentru print?

Andreea Pavel: O mică parte din cheltuieli le acoperim din paginile de publicitate pe care reușim să le monetizăm, publicitate pentru firme private sau anunțuri pentru instituții publice. Dar cea mai mare parte din finanțări vine din proiectele paralele pe care le face fiecare dintre noi și din care reușim să câștigăm bani pe care îi investim în ziar. Proiecte editoriale, culturale, joburi conexe.

Altfel spus, eu și colegul meu muncim pe brânci în paralel cu ziarul, în diferite proiecte de istorie, cultură etc, unde câștigăm bani pe care îi redirecționăm către ziar. Asta e partea bună a faptului că am absolvit Istorie sau specializări conexe ale facultății. Altfel n-am reuși.

Și, în general, orice alți bani pe care îi câștigăm pe cont propriu, din activități conexe, îi direcționăm către ziar. Pentru că ăsta e proiectul și visul nostru. E atât de simplu. Ai ceva al tău pe care vrei să îl crești. E ca un copil dacă vrei. Doar că noi n-avem copii. Avem un ziar.

Iar piața de publicitate din Constanța este ciudată rău. Nu știu cum e la București, dar în Constanța ai o plajă foarte îngustă de soluții pentru finanțare. Există marile firme, care sunt asociate puterii și de la care dacă iei publicitate îți umbresc credibilitatea, chiar dacă relația contractuală nu îți impune absolut nimic, și restul privaților, care fug momentan de presă, pentru că își imaginează că aici există tot timpul un interes de orișice natură.

Este efectul creat de dictatura care a cuprins Constanța timp de 15 ani. A răstălmăcit până și piața de publicitate. Sau pe ea în primul rând. Dar sperăm că ușor-ușor lucrurile se vor schimba și că, prin consecvență și prin calitatea materialelor noastre de presă, vom putea atrage și finanțări pe măsură.


Planuri de viitor pentru ziar: „Dacă Info Sud-Est n-o să mai poată exista eu n-am ce să mai fac în presă”

Andreea Pavel: Nu mă văd făcând altceva decât scriind. Istorie sau presă, presă sau istorie. În afară de asta, n-am niciun plan de rezervă. Dacă Info Sud-Est n-o să mai poată exista eu n-am ce să mai fac în presă. Cel puțin nu în presa locală.

Ce să fac mai mult în presa locală decât am făcut la propriul meu ziar? Poate doar să rămân colaborator al colegilor mei de la București. Dar nu știu când și cum vor arăta zilele alea.

Acum, tot ce îmi doresc este să am materiale tot mai bune și tot mai de interes pentru cititorii noștri pe care îi respect foarte mult. Pentru simplul fapt că intră pe site zilnic deși noi nu publicăm zilnic.


Cum a început aventura Andreei Pavel în presă, fără susținerea părinților: „Primul meu text era o ironie grosolană la adresa Bisericii”

Andreea Pavel: Tata nu ar fi acceptat sub nicio formă să mă știe în practică la vreun ziar. Nu era de acord să fac presă și credea că așa ceva nu poate decât să aducă ceva nasol în viața mea. Că viața de jurnalist e una grea și urâtă care o să-mi macine nervii, și psihicul, și corpul.

Paginademedia.ro: Ce te-a determinat să te apuci de meseria aceasta?

Andreea Pavel: Eu n-am un început standard: ”Visam dintotdeauna să fac asta”, ”Mi-am dorit să fiu jurnalist”, ”Aveam simț de detectiv și eram curioasă”. Nici nu voiam, nici nu visam, nici nu mă simțeam vreun detectiv, nimic din toate astea. Dimpotrivă, voiam să fiu actriță sau militar pe front. Întotdeauna eram pe la extreme. Dar n-a fost să fie nici una, nici alta.

Eram o puștoaică veșnic îndrăgostită, ironică, suficient de tupeistă și cu o răutate blândă în clasa a IX-a, la Colegiul ”Mircea cel Bătrân”, cel mai elitist liceu din oraș unde învățam la mate-info. Un soi de ”cei mai wow”.

Și când a intrat proful de română la prima oră l-am întrebat dacă se simte bine pentru că pare că merge prin clasă de parcă plutește. L-a amuzat asta și a zis că toți plutim, de fapt, și că pământul e o iluzie. Închipuie-ți ce dialog suprarealist a urmat. Apoi, la câteva săptămâni, a venit prima lucrare de control.

Trebuia să scriem despre condiția omului-gândac din Kafka. Nu mai știu ce am scris în lucrare, oricum păreri personale, pentru că proful nu preda, iar eu nu puteam oricum să reproduc după dictare.

Cert e că atunci când a venit cu lucrările corectate, pe a mea a lăsat-o ultima și mi-a spus că, în viața asta, eu o să scriu, că asta e soarta mea. Am râs sfidător și i-am spus că eu scriu doar bilețele băieților.


Profu' de română, omul care m-a scos ca o chiuretă din metehne vechi, m-a scos din tipare și m-a redat mie

Și mi-a zis: „Și cred că le scrii foarte bine. Hai la cercul de jurnalism”. Habar n-aveam ce înseamnă asta, dar m-am opus. Din principiu m-am opus. Mă trăgea într-o zonă pe care nu o cunoșteam și, oricum, era prima oară când auzeam de la cineva că eu trebuie să scriu.

Tata mă vedea arhitect, doctor, director de bancă, profesor, orice meserie serioasă. Mama nu știu ce mă vedea, dar sigur nu jurnalist sau scriitor.

Dar proful a tras de mine până când am fost la cerc o dată. După aceea, m-a chemat la cenaclu.

Primul meu text s-a numit „Cine-mi aprinde o lumânare” și era o ironie grosolană la adresa Bisericii și a celor care înjură, păcătuiesc la greu, bârfesc, sunt măcinați de răutate și ură și ranchiună, dar ”aprind lumânări pentru sănătate și pace”.

După textul ăsta, proful m-a luat la revista liceului și a început să îmi spună titluri de cărți pe care să le citesc, să mă pună să scriu, să citesc, să scriu iar, și iar, și iar.

Nu mi-a pus frână niciodată ba, dimpotrivă, m-a învățat să sap în mine și să scot tot ce vreau să scot la suprafață, să nu-mi fie rușine cu ce gândesc, cu ce vreau să transmit.

A fost omul care m-a scos ca o chiuretă din metehne vechi, din obiceiuri, din norme, reguli și tradiții, m-a scos din tipare și m-a redat mie.

Scriitura din timpul liceului a fost o veritabilă terapie pentru adolescentul care eram. Mi-a dat voce și curaj și în scris mi-am găsit refugiul. De-atunci, n-am mai lăsat pixul jos. Mă rog, n-am mai lăsat tastatura deoparte.

Proful a văzut în mine ce nici măcar eu nu știam că există și a insistat cu o încăpățânare pentru care îi mulțumesc și astăzi să scriu.

L-am pierdut vara trecută într-un episod stupid, l-a luat marea, și de-atunci mă gândesc obsesiv la el când public ceva ce are succes sau citiri mai multe. Proful meu era poetul și scriitorul Mircea Țuglea pe care l-am iubit enorm și care-mi lipsește cumplit astăzi, când am mai mare nevoie de el.

Paginademedia.ro: Ce susținere ai avut?

Andreea Pavel: Un singur om m-a susținut. Florin Anghel. Mi-a fost prof în facultate. După aceea am păstrat legătura și, când i-am zis că vreau să îmi fac ziar, mi-a pus doar două întrebări: ”Chiar vrei să faci asta?” și ”O să poți?” - și i-am răspuns fără să stau pe gânduri că da. Și, din momentul ăla, mi-a fost umbră în tot ce am făcut.

El mă aduce cu picioarele pe pământ când încep să zbor prea departe și tot el îmi dă brânci să zbor atunci când n-am încredere că pot să fac ceva ce se dovedește, în cele din urmă, că am putut să fac.

Oricum ar fi, la final, este el. Este omul căruia îi datorez totul, atât în proiectele mele editoriale din istorie, cât și în cele din presă. Este omul datorită căruia ziarul a rezistat în timp și a câștigat credibilitate.

Sigur, susținere am avut și de la colegul meu, Cristian Andrei Leonte, dar noi ne-am susținut reciproc când am pornit la drum, deci pe el nu-l pun la socoteală. El avea 22 de ani când i-am zis: ”Hai să ne facem ziar”.

I s-a părut neverosimil dar, totuși, n-a ezitat o clipă și cred că asta m-a încurajat mult pentru că, dintre noi doi, el e creierul, el e rațional, echilibrat, realist.

Eu sunt cu intuiția, cu zvâcul, cu ”This is Sparta!”. În rest, nu ne-a susținut nimeni altcineva. Am fost noi trei și Loganul lui Leonte. Pe care l-a primit de la părinții lui. Le mulțumim pentru asta, Loganul rulz!


Citește și:

Proiectul editorial Paginademedia.ro Facem România bine este susținut de Medlife


MedLife - am inceput cu un juramant, continuam cu un angajament.

De mai bine de 20 de ani investim in oameni si in tehnologie medicala. Crestem odata cu noile generatii de doctori pentru a atinge cel mai inalt nivel de performanta in actul medical.

Sanatatea este profesia si pasiunea noastra si vrem sa imbunatatim calitatea vietii fiecarui pacient, cu grija, cu atentie si oferind intotdeauna cele mai bune optiuni de tratament.

Am devenit cel mai mare operator privat de servicii medicale* investind constant in oameni si in tehnologie. Si nu ne oprim aici. Pentru ca la MedLife ne-am luat angajamentul sa facem Romania bine.

*conform cifrei de afaceri 


Prima parte a interviului acordat de Andreea Pavel pentru Paginademedia.ro, în continuare: 

Paginademedia.ro: Trăim timpurile în care printul e aproape pe moarte, se închid publicații naționale și reviste mari. Voi vă încăpățânați să păstrați ziarul sub formă tipărită, mai mult un ziar local în print. Cum a apărut Info Sud-Est și de ce insistați să îl vindeți la tarabe?

Andreea Pavel: Păi, nu insistăm să-l vindem, că ziarul nu se vinde. Nici ziarele locale cu tradiție de zeci de ani nu se mai vând, ba unele au renunțat între timp la print. Problema e că în Constanța nu a dispărut numai printul, dar au dispărut și tarabele.

Mai sunt câteva chioșcuri ”Cuget Liber”, unde distribuim și noi, și câteva de la ”Telegraf”, unde nici n-am încercat să distribuim pentru că ele fac parte dintr-un trust apropiat de Mazăre & co. Noi am scris despre gașca lor, așa că nu ne-am amăgit că ne-ar fi distribuit vreodată – mai ales că în perioada lor de glorie au interzis distribuirea ziarului ”Ziua de Constanța” care avea unele articole de opoziție.

Apoi, spuneai de ziarele și revistele mari, naționale, care își închid printul. Pentru ei e mult mai greu, au costuri enorme. Ca să țină un cotidian cu zeci de pagini au nevoie de o armată de oameni și de câțiva tehnoredactori la care se adaugă costurile enorme ale tipografiei.

Noi ținem un print săptămânal, 12 pagini, alb-negru. Și suntem „doi oameni și o mașină”, cum foarte inspirat ne prezenta la Superscrieri, în 2017, Cristina Lupu de la Centrul pentru Jurnalism Independent.

La noi, redactorul șef face și tehnoredactare, directorul ziarului dă cu mătura în redacție și scrie jumătate de ziar și tot așa. Nu e haos, e doar adaptare la condițiile pe care ni le permitem. Și alegerea noastră pentru a păstra printul e mai degrabă o chestiune romantică. Pentru noi, ziarul se numește ziar doar dacă există pe print. Dacă nu, e site, portal de știri etc. Noi vrem să avem un ziar. Cât o să mai putem.

Noi am apărut prima oară exact după alegerile locale din 2012. În 20 iulie 2012 a apărut prima ediție print și tot atunci au apărut și primele materiale pe site. Radu Mazăre și PSD tocmai câștigaseră alegerile, din nou, fluierând.

Orașul era paralizat într-o amorțeală și o blazare dezarmante. Pe noi asta ne-a provocat. Aveam 23 de ani și plecasem din redacția unde lucram, hotărâtă să pun ultimul meu pariu cu presa. Am zis că dacă merge, bine, dacă nu, asta e, plec din presă. Nu știam exact încotro, dar simțeam că nu am unde să merg altundeva în presa locală, iar presa centrală nu era pentru mine, nu mă motiva să fiu reporter așa cum îmi vedeam colegii la TV.

Paginademedia.ro: Câți ani aveai când ai intrat în presă?

Andreea Pavel: N-am intrat eu în presă. A intrat ea în mine și n-a mai ieșit. Avem 16 ani când s-a întâmplat asta. Atunci am început să public prima oară în presa locală, să învăț ce sunt alea diacritice, auzeam mereu în redacție „N-ai scris cu diacritice! Unde sunt diacriticile? De ce nu are diacritice?!”

Se forma un soi de isterie generală în jurul acestor diacritice care îmi sunau așa ca niște medicamente urgent de luat. Și m-a învățat un coleg, Andrei, să pun nefericitele alea de diacritice. Tot el m-a învățat să scriu o știre după un comunicat. Nu mi-a plăcut. Nici azi nu știu să scriu o știre.

Dar știu că îmi plăcea atât de mult să fiu într-o redacție încât trebuia să îi mint pe ai mei. Cred că a fost prima dată când i-am mințit grosolan pe părinții mei. În sensul că ai mei știau că sunt la liceu și că, după liceu, am activități extrașcolare, iar doamna redactor-șef de la ziarul unde făceam practică știa că ai mei sunt de acord cu practica la ziarul ei.

Tata nu ar fi acceptat sub nicio formă să mă știe în practică la vreun ziar. Nu era de acord să fac presă și credea că așa ceva nu poate decât să aducă ceva nasol în viața mea. Că viața de jurnalist e una grea și urâtă care o să-mi macine nervii, și psihicul, și corpul, și tot, că o să fumez și o să beau multe cafele, că n-o să mănânc când și ce trebuie, că n-o să mă odihnesc cum se cuvine și nici nu voia să audă de presă și jurnalism. Punct.

Pe de altă parte, eu aveam doar 16-17 ani, deci eram minoră rău, când am început să fac practică, iar doamna redactor-șef voia confirmare scrisă că ai mei sunt de acord să lucrez pentru ei. Și eu ce puteam să fac? Sigur că tot ce-mi rămânea de făcut era să falsific ”aprobările” alor mei. Și îi spuneam doamnei:

„Tata e în voiaj, mama e la muncă de dimineață până seara, dar, iată, v-au trimis scrisoarea asta prin care își dau acordul să fac practică la dumneavoastră.”

Cine naiba verifica asta? Mai ales că nu existau Whatasapp, Messenger. Deci cu conducerea ziarului respectiv a fost relativ ok.

Partea mai grea venea când trebuia să le explic alor mei ce fac în timpul liber, în care nu eram acasă. La liceu, fie începeam orele de dimineață și le terminam la prânz, fie le începeam la prânz și le terminam seara. Dar ce făceam în celealte ore?! Așa că, acasă, la ai mei, era mereu o isterie generală despre unde, ce, cum, cu cine umblu în orele respective?

Eu eram la muncă, în redacție sau pe teren și îmi făceam materialele care a doua zi apăreau în ziar. Doar că alor mei le spuneam că sunt ”la suc, la cafea, cu fetele sau cu altcineva”. Așa că, în aproape toți anii de liceu, ai mei mă certau că ”stau numai prin cârciumi în loc să învăț” și nu lipsea întrebarea ”Ce o să te faci la Bac?!”.

Și când le aduceam acasă ziarele unde semnam articole cu numele meu tot nu mă credeau. Spuneau că e coincidență de nume sau că râd de ei. În cele din urmă, Bac-ul l-am luat cu 9.73, la mate-info, dar nimeni nu m-a întrebat și nimănui nu i-a păsat apoi despre asta.

Am intrat la toate facultățile la care trebuia să intru și asta nu m-a ajutat cu nimic. Pentru că am urmat doar ce mi-a plăcut: Istoria (presa și jurnalismul erau deja parte din mine, nici le mai puteam încadra în ceva instituțional cum ar fi fost o facultate). Iar la Istorie am cunoscut niște oameni care mi-au marcat viața definitiv, dar asta e altă poveste. Concluzia e că nota de la Bac n-a contat nici cât un prag de care te-mpiedici ca prostul.

Apoi, la 18 ani, am început să lucrez efectiv într-o redacție. Ai mei tot n-au fost de acord cu asta. Doar că eu am ales să rămân acolo, cu toate dezavantajele pe care mi le-am asumat, câțiva ani, până când mi-am făcut ziarul meu.

Într-un final, foarte târziu, au acceptat și ai mei că, asta e, iată că au o fată jurnalist. Iar astăzi ei sunt foarte mândri de asta. Mai ales tata. Tata, cel căruia îi mulțumesc din suflet că s-a împotrivit atât de mult. Altfel nu mi-aș fi dat seama că iubesc meseria asta mai mult decât orice. Și decât el.

Paginademedia.ro: Ce te-a determinat să te apuci de meseria aceasta?

Andreea Pavel: Eu n-am un început standard: ”Visam dintotdeauna să fac asta”, ”Mi-am dorit să fiu jurnalist”, ”Aveam simț de detectiv și eram curioasă”. Nici nu voiam, nici nu visam, nici nu mă simțeam vreun detectiv, nimic din toate astea. Dimpotrivă, voiam să fiu actriță sau militar pe front. Întotdeauna eram pe la extreme. Dar n-a fost să fie nici una, nici alta. Eram o puștoaică veșnic îndrăgostită, ironică, suficient de tupeistă și cu o răutate blândă în clasa a IX-a, la Colegiul ”Mircea cel Bătrân”, cel mai elitist liceu din oraș unde învățam la mate-info. Un soi de ”cei mai wow”. 

Și când a intrat proful de română la prima oră l-am întrebat dacă se simte bine pentru că pare că merge prin clasă de parcă plutește. L-a amuzat asta și a zis că toți plutim, de fapt, și că pământul e o iluzie. Închipuie-ți ce dialog suprarealist a urmat. Apoi, la câteva săptămâni, a venit prima lucrare de control.

Trebuia să scriem despre condiția omului-gândac din Kafka. Nu mai știu ce am scris în lucrare, oricum păreri personale, pentru că proful nu preda, iar eu nu puteam oricum să reproduc după dictare. Cert e că atunci când a venit cu lucrările corectate, pe a mea a lăsat-o ultima și mi-a spus că, în viața asta, eu o să scriu, că asta e soarta mea. Am râs sfidător și i-am spus că eu scriu doar bilețele băieților.

Și mi-a zis: „Și cred că le scrii foarte bine. Hai la cercul de jurnalism”. Habar n-aveam ce înseamnă asta, dar m-am opus. Din principiu m-am opus. Mă trăgea într-o zonă pe care nu o cunoșteam și, oricum, era prima oară când auzeam de la cineva că eu trebuie să scriu. Tata mă vedea arhitect, doctor, director de bancă, profesor, orice meserie serioasă. Mama nu știu ce mă vedea, dar sigur nu jurnalist sau scriitor. Dar proful a tras de mine până când am fost la cerc o dată. După aceea, m-a chemat la cenaclu.

Primul meu text s-a numit „Cine-mi aprinde o lumânare” și era o ironie grosolană la adresa Bisericii și a celor care înjură, păcătuiesc la greu, bârfesc, sunt măcinați de răutate și ură și ranchiună, dar ”aprind lumânări pentru sănătate și pace”. După textul ăsta, proful m-a luat la revista liceului și a început să îmi spună titluri de cărți pe care să le citesc, să mă pună să scriu, să citesc, să scriu iar, și iar, și iar.

Nu mi-a pus frână niciodată ba, dimpotrivă, m-a învățat să sap în mine și să scot tot ce vreau să scot la suprafață, să nu-mi fie rușine cu ce gândesc, cu ce vreau să transmit. A fost omul care m-a scos ca o chiuretă din metehne vechi, din obiceiuri, din norme, reguli și tradiții, m-a scos din tipare și m-a redat mie.

Scriitura din timpul liceului a fost o veritabilă terapie pentru adolescentul care eram. Mi-a dat voce și curaj și în scris mi-am găsit refugiul. De-atunci, n-am mai lăsat pixul jos. Mă rog, n-am mai lăsat tastatura deoparte.

Proful a văzut în mine ce nici măcar eu nu știam că există și a insistat cu o încăpățânare pentru care îi mulțumesc și astăzi să scriu.

L-am pierdut vara trecută într-un episod stupid, l-a luat marea, și de-atunci mă gândesc obsesiv la el când public ceva ce are succes sau citiri mai multe. Proful meu era poetul și scriitorul Mircea Țuglea pe care l-am iubit enorm și care-mi lipsește cumplit astăzi, când am mai mare nevoie de el.

Paginademedia.ro: Ce susținere ai avut?

Andreea Pavel: Un singur om m-a susținut. Florin Anghel. Mi-a fost prof în facultate. După aceea am păstrat legătura și, când i-am zis că vreau să îmi fac ziar, mi-a pus doar două întrebări: ”Chiar vrei să faci asta?” și ”O să poți?” - și i-am răspuns fără să stau pe gânduri că da. Și, din momentul ăla, mi-a fost umbră în tot ce am făcut.

El mă aduce cu picioarele pe pământ când încep să zbor prea departe și tot el îmi dă brânci să zbor atunci când n-am încredere că pot să fac ceva ce se dovedește, în cele din urmă, că am putut să fac. Oricum ar fi, la final, este el. Este omul căruia îi datorez totul, atât în proiectele mele editoriale din istorie, cât și în cele din presă. Este omul datorită căruia ziarul a rezistat în timp și a câștigat credibilitate.

Sigur, susținere am avut și de la colegul meu, Cristian Andrei Leonte, dar noi ne-am susținut reciproc când am pornit la drum, deci pe el nu-l pun la socoteală. El avea 22 de ani când i-am zis: ”Hai să ne facem ziar”.

I s-a părut neverosimil dar, totuși, n-a ezitat o clipă și cred că asta m-a încurajat mult pentru că, dintre noi doi, el e creierul, el e rațional, echilibrat, realist.

Eu sunt cu intuiția, cu zvâcul, cu ”This is Sparta!”. În rest, nu ne-a susținut nimeni altcineva. Am fost noi trei și Loganul lui Leonte. Pe care l-a primit de la părinții lui. Le mulțumim pentru asta, Loganul rulz!

Paginademedia.ro: Cât crezi că va mai supraviețui Info Sud-Est în print?

Andreea Pavel: Habar n-am. Cât vrem noi. Pentru că este suficient să tipărim un singur ziar pentru ca el să continuie să fie pe print. E o chestiune simbolică, romantică, la care noi ținem foarte mult. Poate părea o aroganță, dar nu este. E doar ceea ce face diferența între un ziar și un site.

Noi sperăm ca, într-o zi, lumea să se întoarcă la print, la ziar, la hârtia care miroase a ziar și pe care o răsfoiești la ceai, cafea, bere, vin, orice, când te relaxezi și te întrebi: ”Ia uite cum arată un titlu în pagină, ia uite cum au aranjat textul și ia uite ce poze nașpa sau bune au printat”.
Și, în condițiile noastre, tipărirea chiar nu necesită resurse financiare enorme.

Pentru că, așa cum spuneam, la noi, redactorul șef face și tehnoredactare, iar directorul face corectură. Așa poate ne scuzați și greșelile. Asta va fi posibil atâta vreme cât nu ne va pieri entuziasmul și optimismul.

Apoi, sigur că ne întrebăm de ce se încăpățânează unele televiziuni să difuzeze emisiuni culturale, chiar dacă ele nu aduc un rating satisfăcător? De ce continuă istoricii să publice cărți, chiar dacă ele nu se cumpără precum cele în care sunt prezentate rețete culinare? De ce există încă muzee, chiar dacă oamenii care le trec pragul nu le asigură cheltuielile anuale?

Tocmai pentru că există oameni care cred în anumite valori și se uită spre exemple de bună practică, în speranța că și la noi se va schimba ceva, într-o bună zi. Că încăpățânarea lor va reuși, poate, să schimbe mentalități. În Vest încă se mai tipăresc ziare în sute de mii de exemplare. Și nu doar în Vest. Uită-te la Polonia, spre exemplu. Mă rog, la partea bună din Polonia...

Paginademedia.ro: Din ce acoperiți cheltuielile pentru print?

Andreea Pavel: O mică parte din cheltuieli le acoperim din paginile de publicitate pe care reușim să le monetizăm, publicitate pentru firme private sau anunțuri pentru instituții publice. Dar cea mai mare parte din finanțări vine din proiectele paralele pe care le face fiecare dintre noi și din care reușim să câștigăm bani pe care îi investim în ziar. Proiecte editoriale, culturale, joburi conexe.

Altfel spus, eu și colegul meu muncim pe brânci în paralel cu ziarul, în diferite proiecte de istorie, cultură etc, unde câștigăm bani pe care îi redirecționăm către ziar. Asta e partea bună a faptului că am absolvit Istorie sau specializări conexe ale facultății. Altfel n-am reuși.

Și, în general, orice alți bani pe care îi câștigăm pe cont propriu, din activități conexe, îi direcționăm către ziar. Pentru că ăsta e proiectul și visul nostru. E atât de simplu. Ai ceva al tău pe care vrei să îl crești. E ca un copil dacă vrei. Doar că noi n-avem copii. Avem un ziar.

Iar piața de publicitate din Constanța este ciudată rău. Nu știu cum e la București, dar în Constanța ai o plajă foarte îngustă de soluții pentru finanțare. Există marile firme, care sunt asociate puterii și de la care dacă iei publicitate îți umbresc credibilitatea, chiar dacă relația contractuală nu îți impune absolut nimic, și restul privaților, care fug momentan de presă, pentru că își imaginează că aici există tot timpul un interes de orișice natură.

Este efectul creat de dictatura care a cuprins Constanța timp de 15 ani. A răstălmăcit până și piața de publicitate. Sau pe ea în primul rând. Dar sperăm că ușor-ușor lucrurile se vor schimba și că, prin consecvență și prin calitatea materialelor noastre de presă, vom putea atrage și finanțări pe măsură.

Paginademedia.ro: Ce planuri aveți pentru ziar? Există și soluții de rezervă?

Andreea Pavel: Nu mă văd făcând altceva decât scriind. Istorie sau presă, presă sau istorie. În afară de asta, n-am niciun plan de rezervă. Dacă Info Sud-Est n-o să mai poată exista eu n-am ce să mai fac în presă. Cel puțin nu în presa locală.

Ce să fac mai mult în presa locală decât am făcut la propriul meu ziar? Poate doar să rămân colaborator al colegilor mei de la București. Dar nu știu când și cum vor arăta zilele alea.

Acum, tot ce îmi doresc este să am materiale tot mai bune și tot mai de interes pentru cititorii noștri pe care îi respect foarte mult. Pentru simplul fapt că intră pe site zilnic deși noi nu publicăm zilnic.

Paginademedia.ro: Cum ai ajuns la premiul Tânărul Jurnalist al Anului?

Andreea Pavel: Din perioada respectivă îmi amintesc doar două secvențe: când am văzut anunțul pentru TJA și când am primit un telefon. Cu anunțul a fost așa: mi-a scris o prietenă că există concursul ăsta și mi-a trimis link. Am intrat, am crezut că n-am nicio șansă și nu știu de ce m-am înscris. 

După vreo două săptămâni uitasem complet de concursul ăsta și eram pe drum spre poștă, trimiteam niște facturi. Și primesc un telefon:

”Bună, Andreea, poți veni în 23 noiembrie la Intercontinental?”. I-am zis ”Nu” din principiu. Vocea a insistat că trebuie să particip. Eram în plin atac de panică și atunci când i-am zis „Bine, vin” și când am ajuns acolo.

Era în 23 noiembrie 2014. Atunci a început totul, de fapt. Datorită Freedom House, Info Sud-Est, și noi, de fapt, am ieșit din provincia noastră dragă și ne-am cunoscut colegii. Pe toți cu care astăzi colaborăm. 

Cristina Guseth și echipa ei de la Freedom House România ne-a scos, așa, din provincie, ca o pensetă bine ancorată în realitate, și ne-a așezat lângă ai noștri colegi din București. Așa au început colaborările, așa am început să nu ne mai simțim singuri, așa am început să avem glas. Așa v-am cunoscut pe toți, de fapt.

Autor: Raul Bambu raul.bambupaginademedia.ro

Comentarii

  • Și cu cerseala pe la primari pentru lovele de la buget nu prea mai merge, alte vremuri,nu se mai sperie aia asa ușor sa cotizeze, mai lasă telefoanele alea ca o sa te înregistreze careva...

Trimite un comentariu