Skip to main content

FACEM ROMÂNIA BINE. Răvășitoarele reportaje ale lui Viorel Ilișoi. Reportaje care se simt, nu se citesc

 
FACEM ROMÂNIA BINE. Răvășitoarele reportaje ale lui Viorel Ilișoi. Reportaje care se simt, nu se citesc

FACEM ROMÂNIA BINE. "E un fel de moarte în care umanitatea e strânsă la teasc, stoarsă de ultimele ei resurse. Se spune chiar, cu mult cinism, dar respectând adevărul științific, că, în faza finală, bolnavul de Alzheimer nici nu mai e om, ci o instalație" - Viorel Ilișoi, Rezervația Memoriei Pierdute.

Publicitate

Este greu să scrii un text după Viorel Ilișoi. Despre Viorel Ilișoi. "Ar trebui să fie în manualele de română", am citit în Adevărul, cândva. O spunea un profesor de limba română.

Pentru că reportajele lui Viorel Ilișoi se simt, nu se citesc. Trăiești povestea. Ești acolo, lângă jurnalist. Vezi și percepi realitatea prin ochii lui, ca în definițiile prăfuite, dar, spunem noi, încă adevărate ale reportajului.

"Căci memoria nu dispare total de la început, ci în ordinea în care a fost construită: mai întâi se şterg amintirile recente, iar de rămas, rămân, uneori până în ultimele clipe, amintiri vechi, din copilărie, un amănunt fulgurant de la începutul vieții, care poate o și închide.

Saloanele sunt populate, dar n-au suflarea vieții în ele."

Viorel Ilișoi - Rezervația memoriei pierdute

Viorel Ilișoi te plimbă printr-un amalgam de emoții. Sunt povești răvășitoare precum Rezervația Memoriei Pierdute. Sau povești greu de parcurs până la capăt, în care te lupți cu nodul din gât și cu lacrimile până la finalul lor, cum este Îngerii chilugi de la Oncologie. Îți este greu să îl citești, așa cum și autorului i-a fost greu să îl scrie. 

"L-am scris cam la un an și jumătate de la începerea documentării, în acest timp încercând de nenumărate ori să-l scriu. Atât a durat până a trecut prin mine unda de șoc", spune Ilișoi.

Un reportaj care te apasă, în care simți împletirea între inocența sinceră a copiilor și realitatea dură, dureroasă, pe care doar adulții o știu:

"Se vântură prin salon femei tinere, în capoate pestrițe, cu basmale albe pe cap. Se duc undeva, vin de undeva, caută în frigider(...). Din când în când, câte una se oprește din agitație și se așază pe marginea patului. Oftează ‒ și își maschează oftatul cu palma la gură.

Cu mâinile în poală, cu capul aplecat puțin pe umăr, privește nemișcată furtunurile subțiri de plastic prin care care se scurge un lichid incolor în venele copilului ei. Unul într-o mână, unul în picior. Numără picăturile. Fiecare e o picătură de viață.

În fiecare an mor șapte-opt copii chiar acolo, în spital. Atunci, ușile saloanelor se închid, trupul e scos din pavilion cu maximă discreție, noaptea, iar copiii rămași în viață află a doua zi, cu bucurie, dar și, cumva, cu părere de rău, că prietenul lor, cu care s-au jucat săptămâni sau luni de zile, s-a făcut bine și s-a întors acasă. Și ei cred.

Așa a plecat Vicențiu, un băiat de 13 ani. Toți l-au văzut cum a plecat din spital pe picioarele lui, la brațul mamei sale. S-a îmbrățișat cu toți și din capul coridorului le-a făcut vesel cu mâna. Apoi, Vicențiu a murit in lift. Un etaj mai jos.

Viorel Ilișoi - Îngerii chilugi de la Oncologie

Din alte reportaje simți ironia și autoironia autorului, ca în Vino mamă, să mă vezi, la spitalul de obezi. Zâmbești, pufnești în râs, dar rămâi acolo, în "film".

Eu n-am luat obezitatea în serios decât atunci când s-a rupt bicicleta sub mine. Noroc că m-am oprit într-un stâlp. Pe urmă s-a rupt scaunul.

N-am luat obezitatea în serios fiindcă nu durea. La școală nu m-a învățat nimeni: cum să mănânc. Și nici copiii de azi nu învață. Bine măcar că fac educație sexuală. Tot e ceva. Acasă mi s-a spus că două bătăi strică, nu două mâncări. Și că oricât aș fi mâncat, tot mai merge o cană de lapte. În sat la mine femeia ideală era albă, grasă și frumoasă.

La ecografie am stat de vorbă cu Sorin Teșcu, din Mioveni. Ce coincidență! Și el a fost ziarist câțiva ani după revoluție. Meseria asta nu e deloc sănătoasă. Am stat în picioare fiindcă împreună am fi rupt banca de lemn de pe hol. Era mai înalt și mult mai gras decât mine, bătea binișor spre două sute. Am simțit că se curbează spațiul și timpul în jurul lui ca în teoria lui Einstein.

Viorel Ilișoi - Vino mamă, să mă vezi, la spitalul de obezi

Interviul cu Viorel Ilișoi nu e deloc scurt. Dimpotrivă. E lung ca un ...reportaj. Dar vă asigurăm că merită fiecare rând.

Cum spune chiar el:

"Unii sar la direct „Click aici!”, ”Vezi ce sâni și-a pus vedeta!”, „Incredibil cum arată Țiriac fără mustață!”, în timp ce alții iau liniștiți calea lecturii substanțiale, a textului semnificativ. Ca și în viața reală, cititorii online sunt împărțiți: unii stau în gravitația țâțelor, a pulsiunilor primare, alții privesc ceva mai sus, spre idee, spre frumos, spre lucrurile care contează.

Dacă reportajul e bun și cititorului îi place, nu-i vine să-l mai lase din mână. E vorba de cititorul care are această glandă specială a hedonismului, care găsește plăcere în lectură."

"Reportajul nu e pentru proști. Pentru proști e „Click aici!”. - Viorel Ilișoi

Paginademedia.ro prezintă povestea lui Viorel Ilișoi în cadrul proiectului editorial FACEM ROMÂNIA BINE.

Într-o perioadă în care aproape „se cântă prohodul” presei, ne propunem să căutăm - și să prezentăm, în acest proiect, nu “presa care a fost”, ci presa așa cum trebuie să fie făcută. Și cum (încă) se mai face. Poveștile unor proiecte media și ale unor oameni care își fac treaba cu respect pentru public și pentru meserie. Curat.

Un proiect editorial Paginademedia.ro susținut de MedLife.

Viorel Ilișoi - Eu nu trăiesc din reportaj. Trăiesc prin reportaj

Într-o lume în care online-ul e încărcat de opinii și de știri și e dominat de viteză, cum vezi tu că se mai „potrivește” specia reportajului? Crezi că cititorul mai are răbdare de reportaj?

Viorel Ilișoi: Aud de multă vreme vorbindu-se de această viteză care redefinește epoca și nu mă sperie deloc. Viteza redefinește epocile de când ne știm, de la dâgâdâm-dâgâdâm-dâgâdâm, al calului în galop, la bubuitul supersonic și la sfârâitul fin al computerului conectat la Internet. N-a fost secolul trecut „secolul vitezei”?

Noi ne adaptăm la vitezele astea, nici nu ne dăm seama că alergăm, trecem dintr-un secol al vitezei în altul așa cum trecem, fără zdruncinături, de pe o bandă rulantă înceată pe una ceva mai rapidă. Ajungem în final să asimilăm viteza asta, să o inserăm în firescul nostru.

Nu văd nicio diferență fundamentală între cititorul de azi și vechiul cititor al ziarului de hârtie, acela care răsfoia gazeta rapid, ciugulind din fugă titlurile, subtitlurile și coloanele de știri mici: sportive, mondene, utilitare și așa mai departe. În același timp, alți cititori se înfigeau adânc în paginile grele, cu reportaje kilometrice, cu anchete, cu interviuri, cu analize.

Erau reportaje kilometice în „Opinia studențească”, Ion Cristoiu scria o pagină în „Expres Magazin”, la fel Ilie Șerbănescu, teme grele, și se citeau, îți părea rău că se termină așa repede.

Asta se întâmplă, la altă scară, și acum. Unii sar la direct „Click aici!”, ”Vezi ce sâni și-a pus vedeta!”, „Incredibil cum arată Țiriac fără mustață!”, în timp ce alții iau liniștiți calea lecturii substanțiale, a textului semnificativ. Ca și în viața reală, cititorii online sunt împărțiți: unii stau în gravitația țâțelor, a pulsiunilor primare, alții privesc ceva mai sus, spre idee, spre frumos, spre lucrurile care contează.

Nu e vorba de răbdarea de a citi un reportaj. Că doar nu stai cu fundul pe plita încinsă când citești reportajul și abia aștepți să scapi de el.

Dacă reportajul e bun și cititorului îi place, nu-i vine să-l mai lase din mână. E vorba de cititorul care are această glandă specială a hedonismului, care găsește plăcere în lectură.

El își poate lua exact aceeași informație dintr-o știre, dar preferă savoarea reportajului. E tot despre el, tot despre viața lui, tot despre ceva ce îl interesează.

Reportajul nu e decât un alt fel de a vedea lumea – și atâta timp cât vor exista oameni care vor să știe pe ce lume trăiesc, și vor exista mereu, va exista și reportaj.

Online-ul ajută sau nu reportajul? Pe print, e un gen care aproape a dispărut…

Viorel Ilișoi: Reportajul și-a schimbat fața odată cu apariția Internetului. În timp ce noi ne plângem că se împuținează cititorii, realitatea stă tocmai invers: Internetul a dus reportajul spre mult mai mulți cititori, l-a răspândit pe tot globul. Scrii ceva la Dorohoi și textul ajunge imediat la românul din Sidney, ceea ce nu se putea întâmpla cu mocănița de hârtie a ziarului.

Când scriam la ziar, colegii mă ironizau. Cititorii, ziceau ei, citeau știrile lor, de aceea cumpărau ziarul, iar reportajul era și el acolo, de umplutură. Acum, pe Internet, se vede clar câți citesc un reportaj, sunt statistici incontestabile.

Când contorul site-ului îmi arată că am 30-40.000 de cititori, e clar că sunt peste tirajul oricărui ziar tipărit din România. E bună metoda asta de control al audienței.

Tot de aici vine și alt mare avantaj dat de Internet: contactul direct cu cititorul. Intră pe site și comentează textul. Îl critică, îl laudă, îl completează. Se schimbă opinii, se nasc controverse.

Nu de puține ori am refăcut pasaje din text la sugestia cititorilor. Fie un retuș stilistic, fie unul al informației. Textul electronic e în continuă schimbare, sau măcar poate fi, în timp ce tiparul încremenea litera pe veci.

Internetul i-a mai dat reportajului spațiu. Întindere. În pagina tipărită, oricât ai fi vrut să cultivi reportajul, să-l privilegiezi, respirația lui era scurtă, spațiul fiind limitat.

Nu o dată mi s-a părut că se dă o luptă între fotograf și reporter, între text și imagine.

Trebuia să cedez cuadrați prețioși în favoarea unei fotografii. Acum imaginea și textul au spațiu de exprimare, nu mai sunt condiționate nici de locul în pagină, imaginea poate fi mărită, reluată, studiată.

Ca să nu mai spun că textul reportajului e susținut și de filmulețe, de fișiere audio, de trimiteri spre alte texte, surse. Toate acestea îmbogățesc reportajul. Îl fac mai viu, îi dau direcția spre idea de informație totală.

Cititorii pot chiar să interacționeze instantaneu cu personajele reportajului, cu autorul, ei între ei. Reportajul iese mult schimbat – și în bine! – din întâlnirea cu computerul și cu tot ce aduce acesta.

Recunosc că la început m-am temut că Internetul îi va dăuna reportajului, dar acum, când văd că beneficiile sunt mai mari decât daunele, nu mă mai tem de asta și susțin că Internetul este o mare binecuvântare pentru reportaj.

Dacă scrii cu plăcere, textul devine un mod de viață

Poți trăi din reportaj?

Viorel Ilișoi: Hm… Încă mai pot. Trăiesc din scris. Public lunar un reportaj în „PressOne”, revistă on line și tipărită, de-acum și în „Pagini românești”, publicație a românilor din Canada, public pe site-ul meu, www.viorelilisoi.ro, am scos și o carte de reportaje care s-a vândut binișor, conduc Grupul Reporterilor Independenți, mai predau cursuri de reportaj, mai sunt chemat în juriu la câte un concurs de reportaj, la altele mai iau câte un premiu în bani, câțiva cititori donează pe site, susținând direct reportajul…

Din toate se adună câte puțin și reușesc s-o scot la capăt – mă rog, până acum am reușit – scriind independent. Și rămânând independent. Nu m-aș mai întoarce într-o redacție cu sarcini militărești, cu o poziție neglijentă față de reportaj…

Sper să mă descurc și în continuare așa, de unul singur.

Reportajul mă ajută. Și nu mă refer doar la sursele de existență, ci la existența însăși, în tot. Dacă scrii cu plăcere, textul devine un mod de viață. Într-o lume care se retrage tot mai mult în spatele monitorului de la calculator, eu iau colind prin țară și stârnesc colbul pe ulițe, ajung în munți, în Deltă, întâlnesc oameni, mănânc cu ei, îi ascult, le spun spun poveștile.

Mai mult decât aceea că îți plătește o factură, reportajul e minunat prin prietenii pe care ți-i face, prin deschiderea pe care ți-o dă spre lumea reală.

Trebuie să înveți multe ca să scrii reportaj. Și cunoscându-i e alții, și aflând tot mai mult despre lumea de lângă tine, ajungi să te cunoști mai bine pe tine însuți.

Pentru mine reportajul nu e doar un text de ziar. Și corect ar fi să spun nu că trăiesc din reportaj, ci că trăiesc prin reportaj.

Simți că, în prezent, se scrie mai mult sau mai puțin reportaj?

Viorel Ilișoi: Indiscutabil se scrie mai mult. Și aici nu e vorba de a simți asta, nu e o chestiune de percepție. Poate fi măsurat totul.

Câte ziare erau înainte și câte dintre ele publicau reportaj, și cât, în comparație cu pletora de site-uri care public reportaj acum, independent sau instituțional.

Autori care nu au nicio legătură cu presa publică reportaje superbe pe paginile lor personale. Se mai poate compara tirajul ziarelor de altădată cu numărul de cititori ai reportajelor on line.

Îți ziceam mai înainte că unele reportaje de-ale mele au un număr de cititori mai mare decât tirajul oricărui ziar tipărit din România. Deci se scrie mai mult, e clar.

Reportajul reaprinde o scânteie în inimi, vine, peste informație, cu o emoție aparte

Consideri că e un interes mai mare sau mai mic pentru reportaj. De ce?

Viorel Ilișoi: Dacă avem și mai mult reportaj decât înainte, înseamnă că asta răspunde unei nevoi de lectură. Avem și mai mulți cititori pentru că reportajul a devenit dintr-o dată perfect accesibil.

Scoți telefonul din buzunar și citești, nu trebuie să te mai duci prin ploaie până la chioșcul de ziare, să aduni în casă baloți de ziare vechi. Orice ar zice alții, interesul pentru reportaj a crescut.

Pare să fie un paradox, dar nu e. Într-o lume tot mai atomizată, unde fiecare om tinde să devină propria lume, în epoca asta a automatizării fără precedent, când bate vântul dezumanizării, reportajul reaprinde o scânteie în inimi, vine, peste informație, cu o emoție aparte.

Oamenii au în continuare și în mai mare măsură nevoie de povești. De asta e nevoie de reportaj și de asta nu va dispărea reportajul.

Nouă ne vine mai ușor să asimilăm realitatea reflectată în reportaj, decât realitatea în sine, palpabilă. Așa suntem noi construiți. E și firesc, pentru că un text de câteva pagini conține, concentrată, experiențele de mii de pagini ale personajelor din acel text.

Umberto Eco se întreba de ce rămânem indiferenți când știm că, exact în timp ce ne gândim la asta, milioane de oameni suferă de foame, mii de oameni mor schilodiți în războaie, e atâta suferință în jurul nostrum, la care nu mai reacționăm, în schimb ne dau lacrimile citind cum moare Anna Karenina.

Și te întreb și eu: de ce atâția oameni care au trecut zilnic prin fața casei cu copii necăjiți nici măcar n-au întors capul, dar au venit încărcați cu bunătăți după ce au citit despre ei în reportajul meu?

Împreună cu alți jurnaliști, v-ați asociat în Grupul Reporterilor Independenți, unde susțineți acest gen jurnalistic. Care sunt reacțiile? Efectele?

Viorel Ilișoi: Am plecat la drum cu niște reporteri formidabili, prietenii mei: Irina Munteanu, Vlad Ursulean și Andrei Crăciun. Intențiile noastre au fost generoase, dar mare lucru nu am făcut până acum. Din lipsă de bani, desigur.

Practic, doar eu mă ocup de asociația asta; pot să zic, făcând un oximoron, că grupul sunt eu.

Ceilalți înceracă să se descurce cum pot. De vreo trei ani încerc să strâng fonduri din acea fărâmă de doi la sută din impozit, dar n-am adunat decât de la câțiva prieteni și de la neamurile mele, au fost și câțiva cititori generoși, cărora le mulțumesc.

Anul trecut, din toate aceste redirecționări, au intrat în cont cam 4.000 de lei. I-am cheltuit numai și numai pe benzină, în deplasările mele prin țară, la documentare. Restul am pus de la mine.

Talentul nu poate de unul singur să umple cala reportajului

Ce face concret, asociația, pentru promovarea acestui gen?

Viorel Ilișoi: Grupul Reporterilor Independenți are o editură proprie, Editura GRI. Cu sprijinul unor prieteni am scos 13 cărți până acum: poezie, proză, chiar și o culegere de problem de matematică, dar și „Cele mai frumoase reportaje”, cartea mea, iar acum adunăm fonduri pentru „Baricadele IV”, a lui Andrei Crăciun, talentatul și neobositul nostru scriitor și jurnalist.

Sper să vină o zi când ne vom permite să facem tot ce scrie în statutul nostru.

Se găsesc doritori, jurnaliști care să se specializeze pe reportaj?

Viorel Ilișoi: Toată lumea vrea să scrie reportaj. Pentru că e vioara din orchestră, regina, cel mai frumos dintre genurile jurnalistice. Aduce prestigiu, dă greutate și onorabilitate ricărei publicații.

Presa e ca o corabie unde mușii nu vor întâi să frece puntea, ci vor să urce direct în gabie, la vârful catargului. Cine n-ar vrea?

Numai că pentru a junge acolo e nevoie să treci prin toate muncile de jos. Să-ți faci mâna. Să-ți lustruiești instrumentele. Să-ți cunoști limitele.

N-ai cum să devii un bun autor de reportaj de cum ai pus mâna pe pix. Chiar și cei mai talentați au nevoie de stagiul ăsta la frecat puntea fiindcă talentul nu poate de unul singur să umple cala reportajului.

Trebuie exercițiu, experiență, muncă multă. Așa că mulți autori, nerăbdători să spargă cerul, uită că de pe pământ se pleacă totuși.

Aceștia vor fi luați de vânt, se vor pierde. Au venit unii și la cursurile mele și le-am, zis să se lase că le dau banii înapoi. N-au vrut. Nu s-a ales nimic de ei, ca reporteri.

Ce sfaturi ai pentru tinerii care vor să ajungă să scrie reportaj?

Viorel Ilișoi: Sunt așa de multe de zis! Pe cele esențiale le-am spus direct ori doar le-am sugerat până acum. Să o ia de jos. Să muncească mult. Să abandoneze orice urmă de aroganță.

În fața lumii, ca să scrii despre ea, trebuie să vii umil și curat ca un pustnic la închinăciune. Dacă n-au talent, să nu insiste.

Pot încerca alt gen jurnalistic, nu neapărat reportajul. Să scrie mereu. Să citească mult. Să învețe mereu. Să fie atenți la detalii. Să nu disprețuiască pe nimeni. Să nu judece pe nimeni, să nu împartă ei dreptatea în textele lor.

Astea îmi vin acum în minte. Dar aș putea vorbi, așezat, zile în șir despre asta.

Să muți o poveste din mintea ta pe hârtie nu e chiar așa de simplu

Primele calități ale unui autor de reportaj?

Viorel Ilișoi: În capul listei: talentul. Ai sau n-ai – aici nu se discută! Dacă ai talent, poți pleca la drum. Îți mai trebuie entuziasm, răbdare, pasiune, rezistență, nervi tari, empatie. A, și să nu uite sandvișul și pixul!

Tu cum te-ai orientat către acest gen jurnalistic?

Viorel Ilișoi: Nu m-am orientat. Am povestit asta în mai multe texte de-ale mele. A fost o întâmplare.

Am scris încă din preadolsecență poezie și proză, aveam experiența textului scris, așa că a fost o trecere ușoară – dar de durată – spre reportaj. Am continuat să scriu poezie și proză și după ce am ajuns la ziar.

Nu cred, cum se spune, că scrisul la gazetă îți „strică” mâna de scriitor. Dimpotrivă, scrisul la ziar și scrisul la carte se pot potența reciproc.

Deși am plecat la drum ca scriitor, eu mă consider în primul și în primul rând reporter. Experiența mea de jurnalist se vede și în scrisul meu literar.

Ce presupune munca la un reportaj de-al lui Ilișoi? Care sunt pașii? De la alegerea temei, la editare și apăsarea butonului de publish? Cât ai lucrat cel mai mult la un reportaj?

Viorel Ilișoi: Sunt exact pașii pe care îi face orice reporter. Îți alegi subiectul, chibzuiești cum e mai bine să-l abordezi, pornești motorul. Întâi vezi ce s-a mai scris, dacă s-a mai scris, pe cea temă. Tragi din toate izvoarele cât poți.

Trebuie să fii cât mai informat când ajungi pe teren. Îți stabilești un plan de bătaie: cât timp îți trebuie, ce resurse, cum ataci problema.

Începi să dai telefoane, pe cât posibil îți stabilești dinainte întâlniri, contacte, subiecte de discuție. Hazardul, oricât de bine ai planifica totul, va avea și el un rol important.

Un bun reporter știe să facă față neprevăzutului, să se orienteze rapid pe teren în funcție de situație. Când consideri că ai totul, te apuci de scris. Pentru mine asta e partea cea mea grea.

Să muți o poveste din mintea ta pe hârtie nu e chiar așa de simplu cum ar putea să pară. Eu scriu greu, elaborat; am mereu grijă să sune bine ceea ce spun, să aibă ritm, să fie clară ideea, să îmi redau emoțiile, să țes înformația în text, discret, fiindcă nu-mi plac pasajele care abundă în tehnicisme, cifre, calcule.

Dacă ar fi după mine, aș ține textul cât mai mult la cizelare, dar presa e flămândă, vrea mereu furaj, așa că, vrând-nevrând, la un moment dat trebuie să zici gata și să trimiți textul așa cum e.

Întotdeauna se mai poate îmbunătăți, uneori radical, așa cum am făcut și cu reportajele publicate în carte.

Dar dacă te ieri în serios când scrii și ai puțină experiență, chiar și un text la prima mână, necizelat, e un text publicabil, onorabil.

Cel mai mult am lucrat la un reportaj despre copii bolnavi de cancer, „Îngerii chilugi de la oncologie”, pe care l-am scris cam la un an și jumătate de la începerea documentării, în acest timp încercând de nenumărate ori să-l scriu, și la seria de reportaje „Salvezi un om, salvezi o lume”, care mi-a luat aproape un an.

Bineînțeles că în timpul ăsta am mai scris și altele.

De ce ții cont atunci când alegi un subiect? De ce o anumită temă? Îți alegi temele în funcție de ce anume crezi că își dorește publicul?

Virel Ilișoi: Nu țin seama de ce dorește pubicul când aleg un subiect. Îl iau numai dacă îmi place, dacă mă atrage cumva. Flerul lucrează aici. Bineînțeles că în substratul alegerii este și preferința publicului, să fiu drept, fiindcă undeva autorul și publicul se întâlnesc, la o intersecție a interesului comun, a gusturilor comune.

Eu scriu într-un fel pentru mine, să-mi placă mie, dar cu siguranță creierul meu de reporter e acordat cu nevoia de informație a publicului.

E ca atunci când ești pe stadion și începi să strigi cu sinceritate pentru o echipă, laolaltă cu mulțimea în care ești topit, nicidecum nu-ți vine să cânți de unul singur o doină în mijlocul vuietului de scandări.

Reportajul nu e pentru proști. Pentru proști e „Click aici!”

Chiar așa, ce simți că dorește publicul, ce tip de povești?

Viorel Ilișoi: Nu știu dacă există un tip anume. Am avut reacții emopționante și la reportaje hazlii, și la cele sobre, grave, și la pamflete, și la reportajele de la tragedii, și la cele de la sărbători.

Cred că important e cum scrii poveștile astea, indiferent care e materia lor epică. Publicul reacționează, cum zicea și Eco, la frumos – ca regulă generală. Asta e cheia cu care intri în sufletul omului.

O tragedie descrisă prost va impresiona mai puțin, va deveni curând fapt divers, apoi va fi uitată. Emoția estetică, intelectuală, amplifică emoția umană primară.

Reportajul nu e pentru proști. Pentru proști e „Click aici!”.

Care a fost reportajul care te-a marcat? Din ce cauză?

Viorel Ilișoi: Toate reportajele reușite m-au marcat. De aia mi-au ieșit, pentru că am pus mult din mine în ele.

M-au marcat reportajele scrise în 2004, când a explodat camionul cu azotat de amoniu la Mihăilești și au murit crâncen niște oameni nevinovați, m-a marcat reportajul despre copiii de la Oncologie, și atâtea altele pline de durere, de suferință.

Însă mai corect ar fi să spun că în cazurile astea m-au marcat tragediile acelea, ca pe orice om.

Un reportaj care m-a marcat prin sine, iar nu prin faptele relatate, a fost „Vino,mamă, să mă vezi, la spitalul de obezi”, unde nu se întâmplă evenimente atroce; e și acolo multă suferință, desigur, printre obezi, dar textul are un ton vesel.

M-a marcat reportajul când am văzut că povestea aceea hazlie a schimbat ceva în comportamentul meu de obez și în viața altora cu aceleași probleme. Dar sunt și altele.

Mai mult sau mai puțin, toate m-au marcat. Dacă nu m-au marcat, înseamnă că nu le-am scris.

Din 2014 te-ai despărțit de presa pe hârtie. Cum te-a afectat schimbarea?

Viorel Ilișoi: Aș zice că a fost o schimbare bună. Am supravietuit, am devenit mai puternic. Și mai liber.

Am fost liber și în redacție, scriam ce voiam, dar tot erau niște rigori acolo, fie de moment de apariție, de oportunitatea subiectului, de dimensiunea textului, de titlu…

Acum fac totul doar cum mă taie capul.

Un autor se împlinește doar când e citit. Cine spune altceva minte

Te-ai simțit uitat cumva de public?

Viorel Ilișoi: Deloc. Ba dimpotrivă. La ziar aveam mai mulți cititori pentru că acolo era toata masa de cititori ai ziarului. Unii ajungeau și la articolele mele.

După ce am plecat de la „Jurnalul național”, adică după ce am fost concediat, am scris mai mult pe site-ul meu și acolo e clar că oamenii veneau doar pentru mine, pentru textele mele.

În afară de producția jurnalistică le mai ofeream și poezii, proză, fotografii, glume, ceea ce la ziar nu era posibil. Deci cititorii nu m-au uitat, m-au urmat pe site-ul meu. Și au mai venit și alții. Dacă aș simți că sunt uitat, ar fi sfârșitul meu.

Ar însemna că nu mai am pentru cine să scriu. Eu zic că scriu pentru mine în sensul că îmi statisfac propriile nevoi, gusturi, exigențe, dar finalmente scriu pentru public. Un autor se împlinește doar când e citit. Cine spune altceva minte.

Dacă nu e interesat să fie citit, atunci să scrie un text și să-l ardă imediat ce l-a terminat. Nimeni nu face asta! Eu mi-am ars producția literară la un moment dat, dar pentru că nu îmi mai plăcea, nu pentru că nu voiam să ajungă la public.

Cât te-au inflențat experiențele personale în alegerea subiectelor? Într-unul dintre reportaje, ai fost incognito între supraponderali.

Viorel Ilișoi: E o influență totală și permanentă. Și nu mă refer doar la experiențele de viață, la evenimentele pline de miez, ci mă refer și la experiențele cultural, emoționale, la tot.

Când scrii, nu te dezbraci de identitatea ta, construită și din aceste experiențe, ci intri așa cum ești în text, cu totul, te scufunzi ca într-o apă limpede, iar apa aceea va lua ceva din praful hainelor tale, ceva din mirosul pielii și chiar ceva din vibrația inimii.

Cornel Nistorescu mi-a spus odată să mă bag printre șoferi și să scriu un reportaj despre ei fiindcă am față de șofer. Aveam eu față de șofer, dar n-aveam permis de conducere.

Și tot m-am dus printre ei, am călătorit cu un TIR până în Anglia și înapoi. A ieșit un reportaj frumos.

M-am mai băgat printre gunoieri, printre controlorii de bilete, printre zilierii din agricultură, peste tot unde m-am putut topi ușor printre ceilalți. Poate dacă eram femeie, scriam ceva din lumea coafezelor.

Despre copiii cu cancer am scris la un an și jumătate de la data documentării

Ai avut cazuri în care ai fost copleșit de subiectul pe care îl documentai? Cum ai trecut peste? Mie îmi vine în minte, de exemplu, reportajul „Rezervația memoriei pierdute”.

Viorel Ilișoi: O, da! De multe ori. Despre copiii cu cancer am scris la un an și jumătate de la data documentării. Atât a durat până a trecut prin mine unda de șoc. De la reportajul despre bolnavii de Alzheimer am rămas cu teama foarte concretă că voi face și eu astfel de boală.

Amănunte banale, cărora înainte nu le dădeam nicio importanță, îmi apar acum semen clare de boală. Și sufăr, sunt speriat.

Mai visez și acum câmpurile însângerate de la Mihăilești, după explozie, cu fragmente umane risipite prin arătură, o recoltă a iadului.

Nu știu cât din depresia mea se datorează scenelor de coșmar la care am asistat ca reporter.

Cum nu știu nici cât din pofta de viață care însuflețește se datorează lucrurilor frumoase și oamenilor minunați pe care i-am întâlnit ca reporter.

Probabil e un echilibru undeva, ceva te trage în iad, ceva te impinge spre cer, iar tu, biet reporter, te zbați continuu aici, la nivelul oamenilor despre care scrii, și vrei cu îndârjire să rămâi printre ei, fiindcă dacă ai ieși din rândul lor nu ai mai fi reporter. Și dacă nu ești reporter, când crezi că ești, nu ești nimic.

Proiectul editorial Paginademedia.ro Facem România bine este susținut de MedLife


MedLife - am inceput cu un juramant, continuam cu un angajament.

De mai bine de 20 de ani investim in oameni si in tehnologie medicala. Crestem odata cu noile generatii de doctori pentru a atinge cel mai inalt nivel de performanta in actul medical.

Sanatatea este profesia si pasiunea noastra si vrem sa imbunatatim calitatea vietii fiecarui pacient, cu grija, cu atentie si oferind intotdeauna cele mai bune optiuni de tratament.

Am devenit cel mai mare operator privat de servicii medicale* investind constant in oameni si in tehnologie. Si nu ne oprim aici. Pentru ca la MedLife ne-am luat angajamentul sa facem Romania bine.

*conform cifrei de afaceri 

Citește și:

 

 

Autor: Petrişor Obae petrisor.obaepaginademedia.ro

Comentarii

  • Ilisoi e un minunat scriitor de reportaj. Nu prea e ziarist, i se spune asa in virtutea faptului ca ziarele publicau reportaje.

    Singurul lucru deranjant (pentru mine) la Ilisoi e omul, scriitorul merita toate plecaciunile. Ilisoi e un pesedist-aldist sincer si convins. Nu poti vibra, ca scriitor la un oftat de copil sau o lacrima de mama, dar sa aplauzi sincer si tare un Dragnea, Tariceanu, Dancila, Valcov, Volguta, etc....

    E exact ca Adrian paunescu sau Vadim Tudor: mare condei in mana unui om minuscul.

Trimite un comentariu