Skip to main content

FACEM ROMÂNIA BINE. Răvăşitoarele reportaje ale lui Viorel Ilişoi. Reportaje care se simt, nu se citesc

 
FACEM ROMÂNIA BINE. Răvăşitoarele reportaje ale lui Viorel Ilişoi. Reportaje care se simt, nu se citesc

FACEM ROMÂNIA BINE. "E un fel de moarte în care umanitatea e strânsă la teasc, stoarsă de ultimele ei resurse. Se spune chiar, cu mult cinism, dar respectând adevărul ştiinţific, că, în faza finală, bolnavul de Alzheimer nici nu mai e om, ci o instalaţie" - Viorel Ilişoi, Rezervaţia Memoriei Pierdute.

Publicitate

Este greu să scrii un text după Viorel Ilişoi. Despre Viorel Ilişoi. "Ar trebui să fie în manualele de română", am citit în Adevărul, cândva. O spunea un profesor de limba română.

Pentru că reportajele lui Viorel Ilişoi se simt, nu se citesc. Trăieşti povestea. Eşti acolo, lângă jurnalist. Vezi şi percepi realitatea prin ochii lui, ca în definiţiile prăfuite, dar, spunem noi, încă adevărate ale reportajului.

"Căci memoria nu dispare total de la început, ci în ordinea în care a fost construită: mai întâi se şterg amintirile recente, iar de rămas, rămân, uneori până în ultimele clipe, amintiri vechi, din copilărie, un amănunt fulgurant de la începutul vieţii, care poate o şi închide.

Saloanele sunt populate, dar n-au suflarea vieţii în ele."

Viorel Ilişoi - Rezervaţia memoriei pierdute

Viorel Ilişoi te plimbă printr-un amalgam de emoţii. Sunt poveşti răvăşitoare precum Rezervaţia Memoriei Pierdute. Sau poveşti greu de parcurs până la capăt, în care te lupţi cu nodul din gât şi cu lacrimile până la finalul lor, cum este Îngerii chilugi de la Oncologie. Îţi este greu să îl citeşti, aşa cum şi autorului i-a fost greu să îl scrie.

"L-am scris cam la un an şi jumătate de la începerea documentării, în acest timp încercând de nenumărate ori să-l scriu. Atât a durat până a trecut prin mine unda de şoc", spune Ilişoi.

Un reportaj care te apasă, în care simţi împletirea între inocenţa sinceră a copiilor şi realitatea dură, dureroasă, pe care doar adulţii o ştiu:

"Se vântură prin salon femei tinere, în capoate pestriţe, cu basmale albe pe cap. Se duc undeva, vin de undeva, caută în frigider(...). Din când în când, câte una se opreşte din agitaţie şi se aşază pe marginea patului. Oftează ‒ şi îşi maschează oftatul cu palma la gură.

Cu mâinile în poală, cu capul aplecat puţin pe umăr, priveşte nemişcată furtunurile subţiri de plastic prin care care se scurge un lichid incolor în venele copilului ei. Unul într-o mână, unul în picior. Numără picăturile. Fiecare e o picătură de viaţă.

În fiecare an mor şapte-opt copii chiar acolo, în spital. Atunci, uşile saloanelor se închid, trupul e scos din pavilion cu maximă discreţie, noaptea, iar copiii rămaşi în viaţă află a doua zi, cu bucurie, dar şi, cumva, cu părere de rău, că prietenul lor, cu care s-au jucat săptămâni sau luni de zile, s-a făcut bine şi s-a întors acasă. Şi ei cred.

Aşa a plecat Vicenţiu, un băiat de 13 ani. Toţi l-au văzut cum a plecat din spital pe picioarele lui, la braţul mamei sale. S-a îmbrăţişat cu toţi şi din capul coridorului le-a făcut vesel cu mâna. Apoi, Vicenţiu a murit in lift. Un etaj mai jos.

Viorel Ilişoi - Îngerii chilugi de la Oncologie

Din alte reportaje simţi ironia şi autoironia autorului, ca în Vino mamă, să mă vezi, la spitalul de obezi. Zâmbeşti, pufneşti în râs, dar rămâi acolo, în "film".

Eu n-am luat obezitatea în serios decât atunci când s-a rupt bicicleta sub mine. Noroc că m-am oprit într-un stâlp. Pe urmă s-a rupt scaunul.

N-am luat obezitatea în serios fiindcă nu durea. La şcoală nu m-a învăţat nimeni: cum să mănânc. Şi nici copiii de azi nu învaţă. Bine măcar că fac educaţie sexuală. Tot e ceva. Acasă mi s-a spus că două bătăi strică, nu două mâncări. Şi că oricât aş fi mâncat, tot mai merge o cană de lapte. În sat la mine femeia ideală era albă, grasă şi frumoasă.

La ecografie am stat de vorbă cu Sorin Teşcu, din Mioveni. Ce coincidenţă! Şi el a fost ziarist câţiva ani după revoluţie. Meseria asta nu e deloc sănătoasă. Am stat în picioare fiindcă împreună am fi rupt banca de lemn de pe hol. Era mai înalt şi mult mai gras decât mine, bătea binişor spre două sute. Am simţit că se curbează spaţiul şi timpul în jurul lui ca în teoria lui Einstein.

Viorel Ilişoi - Vino mamă, să mă vezi, la spitalul de obezi

Interviul cu Viorel Ilişoi nu e deloc scurt. Dimpotrivă. E lung ca un ...reportaj. Dar vă asigurăm că merită fiecare rând.

Cum spune chiar el:

"Unii sar la direct „Click aici!”, ”Vezi ce sâni şi-a pus vedeta!”, „Incredibil cum arată Ţiriac fără mustaţă!”, în timp ce alţii iau liniştiţi calea lecturii substanţiale, a textului semnificativ. Ca şi în viaţa reală, cititorii online sunt împărţiţi: unii stau în gravitaţia ţâţelor, a pulsiunilor primare, alţii privesc ceva mai sus, spre idee, spre frumos, spre lucrurile care contează.

Dacă reportajul e bun şi cititorului îi place, nu-i vine să-l mai lase din mână. E vorba de cititorul care are această glandă specială a hedonismului, care găseşte plăcere în lectură."

"Reportajul nu e pentru proşti. Pentru proşti e „Click aici!”. - Viorel Ilişoi

Paginademedia.ro prezintă povestea lui Viorel Ilişoi în cadrul proiectului editorial FACEM ROMÂNIA BINE.

Într-o perioadă în care aproape „se cântă prohodul” presei, ne propunem să căutăm - şi să prezentăm, în acest proiect, nu “presa care a fost”, ci presa aşa cum trebuie să fie făcută. Şi cum (încă) se mai face. Poveştile unor proiecte media şi ale unor oameni care îşi fac treaba cu respect pentru public şi pentru meserie. Curat.

Un proiect editorial Paginademedia.ro susţinut de MedLife.

Viorel Ilişoi - Eu nu trăiesc din reportaj. Trăiesc prin reportaj

Într-o lume în care online-ul e încărcat de opinii şi de ştiri şi e dominat de viteză, cum vezi tu că se mai „potriveşte” specia reportajului? Crezi că cititorul mai are răbdare de reportaj?

Viorel Ilişoi: Aud de multă vreme vorbindu-se de această viteză care redefineşte epoca şi nu mă sperie deloc. Viteza redefineşte epocile de când ne ştim, de la dâgâdâm-dâgâdâm-dâgâdâm, al calului în galop, la bubuitul supersonic şi la sfârâitul fin al computerului conectat la Internet. N-a fost secolul trecut „secolul vitezei”?

Noi ne adaptăm la vitezele astea, nici nu ne dăm seama că alergăm, trecem dintr-un secol al vitezei în altul aşa cum trecem, fără zdruncinături, de pe o bandă rulantă înceată pe una ceva mai rapidă. Ajungem în final să asimilăm viteza asta, să o inserăm în firescul nostru.

Nu văd nicio diferenţă fundamentală între cititorul de azi şi vechiul cititor al ziarului de hârtie, acela care răsfoia gazeta rapid, ciugulind din fugă titlurile, subtitlurile şi coloanele de ştiri mici: sportive, mondene, utilitare şi aşa mai departe. În acelaşi timp, alţi cititori se înfigeau adânc în paginile grele, cu reportaje kilometrice, cu anchete, cu interviuri, cu analize.

Erau reportaje kilometice în „Opinia studenţească”, Ion Cristoiu scria o pagină în „Expres Magazin”, la fel Ilie Şerbănescu, teme grele, şi se citeau, îţi părea rău că se termină aşa repede.

Asta se întâmplă, la altă scară, şi acum. Unii sar la direct „Click aici!”, ”Vezi ce sâni şi-a pus vedeta!”, „Incredibil cum arată Ţiriac fără mustaţă!”, în timp ce alţii iau liniştiţi calea lecturii substanţiale, a textului semnificativ. Ca şi în viaţa reală, cititorii online sunt împărţiţi: unii stau în gravitaţia ţâţelor, a pulsiunilor primare, alţii privesc ceva mai sus, spre idee, spre frumos, spre lucrurile care contează.

Nu e vorba de răbdarea de a citi un reportaj. Că doar nu stai cu fundul pe plita încinsă când citeşti reportajul şi abia aştepţi să scapi de el.

Dacă reportajul e bun şi cititorului îi place, nu-i vine să-l mai lase din mână. E vorba de cititorul care are această glandă specială a hedonismului, care găseşte plăcere în lectură.

El îşi poate lua exact aceeaşi informaţie dintr-o ştire, dar preferă savoarea reportajului. E tot despre el, tot despre viaţa lui, tot despre ceva ce îl interesează.

Reportajul nu e decât un alt fel de a vedea lumea – şi atâta timp cât vor exista oameni care vor să ştie pe ce lume trăiesc, şi vor exista mereu, va exista şi reportaj.

Online-ul ajută sau nu reportajul? Pe print, e un gen care aproape a dispărut…

Viorel Ilişoi: Reportajul şi-a schimbat faţa odată cu apariţia Internetului. În timp ce noi ne plângem că se împuţinează cititorii, realitatea stă tocmai invers: Internetul a dus reportajul spre mult mai mulţi cititori, l-a răspândit pe tot globul. Scrii ceva la Dorohoi şi textul ajunge imediat la românul din Sidney, ceea ce nu se putea întâmpla cu mocăniţa de hârtie a ziarului.

Când scriam la ziar, colegii mă ironizau. Cititorii, ziceau ei, citeau ştirile lor, de aceea cumpărau ziarul, iar reportajul era şi el acolo, de umplutură. Acum, pe Internet, se vede clar câţi citesc un reportaj, sunt statistici incontestabile.

Când contorul site-ului îmi arată că am 30-40.000 de cititori, e clar că sunt peste tirajul oricărui ziar tipărit din România. E bună metoda asta de control al audienţei.

Tot de aici vine şi alt mare avantaj dat de Internet: contactul direct cu cititorul. Intră pe site şi comentează textul. Îl critică, îl laudă, îl completează. Se schimbă opinii, se nasc controverse.

Nu de puţine ori am refăcut pasaje din text la sugestia cititorilor. Fie un retuş stilistic, fie unul al informaţiei. Textul electronic e în continuă schimbare, sau măcar poate fi, în timp ce tiparul încremenea litera pe veci.

Internetul i-a mai dat reportajului spaţiu. Întindere. În pagina tipărită, oricât ai fi vrut să cultivi reportajul, să-l privilegiezi, respiraţia lui era scurtă, spaţiul fiind limitat.

Nu o dată mi s-a părut că se dă o luptă între fotograf şi reporter, între text şi imagine.

Trebuia să cedez cuadraţi preţioşi în favoarea unei fotografii. Acum imaginea şi textul au spaţiu de exprimare, nu mai sunt condiţionate nici de locul în pagină, imaginea poate fi mărită, reluată, studiată.

Ca să nu mai spun că textul reportajului e susţinut şi de filmuleţe, de fişiere audio, de trimiteri spre alte texte, surse. Toate acestea îmbogăţesc reportajul. Îl fac mai viu, îi dau direcţia spre idea de informaţie totală.

Cititorii pot chiar să interacţioneze instantaneu cu personajele reportajului, cu autorul, ei între ei. Reportajul iese mult schimbat – şi în bine! – din întâlnirea cu computerul şi cu tot ce aduce acesta.

Recunosc că la început m-am temut că Internetul îi va dăuna reportajului, dar acum, când văd că beneficiile sunt mai mari decât daunele, nu mă mai tem de asta şi susţin că Internetul este o mare binecuvântare pentru reportaj.

Dacă scrii cu plăcere, textul devine un mod de viaţă

Poţi trăi din reportaj?

Viorel Ilişoi: Hm… Încă mai pot. Trăiesc din scris. Public lunar un reportaj în „PressOne”, revistă on line şi tipărită, de-acum şi în „Pagini româneşti”, publicaţie a românilor din Canada, public pe site-ul meu, www.viorelilisoi.ro, am scos şi o carte de reportaje care s-a vândut binişor, conduc Grupul Reporterilor Independenţi, mai predau cursuri de reportaj, mai sunt chemat în juriu la câte un concurs de reportaj, la altele mai iau câte un premiu în bani, câţiva cititori donează pe site, susţinând direct reportajul…

Din toate se adună câte puţin şi reuşesc s-o scot la capăt – mă rog, până acum am reuşit – scriind independent. Şi rămânând independent. Nu m-aş mai întoarce într-o redacţie cu sarcini milităreşti, cu o poziţie neglijentă faţă de reportaj…

Sper să mă descurc şi în continuare aşa, de unul singur.

Reportajul mă ajută. Şi nu mă refer doar la sursele de existenţă, ci la existenţa însăşi, în tot. Dacă scrii cu plăcere, textul devine un mod de viaţă. Într-o lume care se retrage tot mai mult în spatele monitorului de la calculator, eu iau colind prin ţară şi stârnesc colbul pe uliţe, ajung în munţi, în Deltă, întâlnesc oameni, mănânc cu ei, îi ascult, le spun spun poveştile.

Mai mult decât aceea că îţi plăteşte o factură, reportajul e minunat prin prietenii pe care ţi-i face, prin deschiderea pe care ţi-o dă spre lumea reală.

Trebuie să înveţi multe ca să scrii reportaj. Şi cunoscându-i e alţii, şi aflând tot mai mult despre lumea de lângă tine, ajungi să te cunoşti mai bine pe tine însuţi.

Pentru mine reportajul nu e doar un text de ziar. Şi corect ar fi să spun nu că trăiesc din reportaj, ci că trăiesc prin reportaj.

Simţi că, în prezent, se scrie mai mult sau mai puţin reportaj?

Viorel Ilişoi: Indiscutabil se scrie mai mult. Şi aici nu e vorba de a simţi asta, nu e o chestiune de percepţie. Poate fi măsurat totul.

Câte ziare erau înainte şi câte dintre ele publicau reportaj, şi cât, în comparaţie cu pletora de site-uri care public reportaj acum, independent sau instituţional.

Autori care nu au nicio legătură cu presa publică reportaje superbe pe paginile lor personale. Se mai poate compara tirajul ziarelor de altădată cu numărul de cititori ai reportajelor on line.

Îţi ziceam mai înainte că unele reportaje de-ale mele au un număr de cititori mai mare decât tirajul oricărui ziar tipărit din România. Deci se scrie mai mult, e clar.

Reportajul reaprinde o scânteie în inimi, vine, peste informaţie, cu o emoţie aparte

Consideri că e un interes mai mare sau mai mic pentru reportaj. De ce?

Viorel Ilişoi: Dacă avem şi mai mult reportaj decât înainte, înseamnă că asta răspunde unei nevoi de lectură. Avem şi mai mulţi cititori pentru că reportajul a devenit dintr-o dată perfect accesibil.

Scoţi telefonul din buzunar şi citeşti, nu trebuie să te mai duci prin ploaie până la chioşcul de ziare, să aduni în casă baloţi de ziare vechi. Orice ar zice alţii, interesul pentru reportaj a crescut.

Pare să fie un paradox, dar nu e. Într-o lume tot mai atomizată, unde fiecare om tinde să devină propria lume, în epoca asta a automatizării fără precedent, când bate vântul dezumanizării, reportajul reaprinde o scânteie în inimi, vine, peste informaţie, cu o emoţie aparte.

Oamenii au în continuare şi în mai mare măsură nevoie de poveşti. De asta e nevoie de reportaj şi de asta nu va dispărea reportajul.

Nouă ne vine mai uşor să asimilăm realitatea reflectată în reportaj, decât realitatea în sine, palpabilă. Aşa suntem noi construiţi. E şi firesc, pentru că un text de câteva pagini conţine, concentrată, experienţele de mii de pagini ale personajelor din acel text.

Umberto Eco se întreba de ce rămânem indiferenţi când ştim că, exact în timp ce ne gândim la asta, milioane de oameni suferă de foame, mii de oameni mor schilodiţi în războaie, e atâta suferinţă în jurul nostrum, la care nu mai reacţionăm, în schimb ne dau lacrimile citind cum moare Anna Karenina.

Şi te întreb şi eu: de ce atâţia oameni care au trecut zilnic prin faţa casei cu copii necăjiţi nici măcar n-au întors capul, dar au venit încărcaţi cu bunătăţi după ce au citit despre ei în reportajul meu?

Împreună cu alţi jurnalişti, v-aţi asociat în Grupul Reporterilor Independenţi, unde susţineţi acest gen jurnalistic. Care sunt reacţiile? Efectele?

Viorel Ilişoi: Am plecat la drum cu nişte reporteri formidabili, prietenii mei: Irina Munteanu, Vlad Ursulean şi Andrei Crăciun. Intenţiile noastre au fost generoase, dar mare lucru nu am făcut până acum. Din lipsă de bani, desigur.

Practic, doar eu mă ocup de asociaţia asta; pot să zic, făcând un oximoron, că grupul sunt eu.

Ceilalţi înceracă să se descurce cum pot. De vreo trei ani încerc să strâng fonduri din acea fărâmă de doi la sută din impozit, dar n-am adunat decât de la câţiva prieteni şi de la neamurile mele, au fost şi câţiva cititori generoşi, cărora le mulţumesc.

Anul trecut, din toate aceste redirecţionări, au intrat în cont cam 4.000 de lei. I-am cheltuit numai şi numai pe benzină, în deplasările mele prin ţară, la documentare. Restul am pus de la mine.

Talentul nu poate de unul singur să umple cala reportajului

Ce face concret, asociaţia, pentru promovarea acestui gen?

Viorel Ilişoi: Grupul Reporterilor Independenţi are o editură proprie, Editura GRI. Cu sprijinul unor prieteni am scos 13 cărţi până acum: poezie, proză, chiar şi o culegere de problem de matematică, dar şi „Cele mai frumoase reportaje”, cartea mea, iar acum adunăm fonduri pentru „Baricadele IV”, a lui Andrei Crăciun, talentatul şi neobositul nostru scriitor şi jurnalist.

Sper să vină o zi când ne vom permite să facem tot ce scrie în statutul nostru.

Se găsesc doritori, jurnalişti care să se specializeze pe reportaj?

Viorel Ilişoi: Toată lumea vrea să scrie reportaj. Pentru că e vioara din orchestră, regina, cel mai frumos dintre genurile jurnalistice. Aduce prestigiu, dă greutate şi onorabilitate ricărei publicaţii.

Presa e ca o corabie unde muşii nu vor întâi să frece puntea, ci vor să urce direct în gabie, la vârful catargului. Cine n-ar vrea?

Numai că pentru a junge acolo e nevoie să treci prin toate muncile de jos. Să-ţi faci mâna. Să-ţi lustruieşti instrumentele. Să-ţi cunoşti limitele.

N-ai cum să devii un bun autor de reportaj de cum ai pus mâna pe pix. Chiar şi cei mai talentaţi au nevoie de stagiul ăsta la frecat puntea fiindcă talentul nu poate de unul singur să umple cala reportajului.

Trebuie exerciţiu, experienţă, muncă multă. Aşa că mulţi autori, nerăbdători să spargă cerul, uită că de pe pământ se pleacă totuşi.

Aceştia vor fi luaţi de vânt, se vor pierde. Au venit unii şi la cursurile mele şi le-am, zis să se lase că le dau banii înapoi. N-au vrut. Nu s-a ales nimic de ei, ca reporteri.

Ce sfaturi ai pentru tinerii care vor să ajungă să scrie reportaj?

Viorel Ilişoi: Sunt aşa de multe de zis! Pe cele esenţiale le-am spus direct ori doar le-am sugerat până acum. Să o ia de jos. Să muncească mult. Să abandoneze orice urmă de aroganţă.

În faţa lumii, ca să scrii despre ea, trebuie să vii umil şi curat ca un pustnic la închinăciune. Dacă n-au talent, să nu insiste.

Pot încerca alt gen jurnalistic, nu neapărat reportajul. Să scrie mereu. Să citească mult. Să înveţe mereu. Să fie atenţi la detalii. Să nu dispreţuiască pe nimeni. Să nu judece pe nimeni, să nu împartă ei dreptatea în textele lor.

Astea îmi vin acum în minte. Dar aş putea vorbi, aşezat, zile în şir despre asta.

Să muţi o poveste din mintea ta pe hârtie nu e chiar aşa de simplu

Primele calităţi ale unui autor de reportaj?

Viorel Ilişoi: În capul listei: talentul. Ai sau n-ai – aici nu se discută! Dacă ai talent, poţi pleca la drum. Îţi mai trebuie entuziasm, răbdare, pasiune, rezistenţă, nervi tari, empatie. A, şi să nu uite sandvişul şi pixul!

Tu cum te-ai orientat către acest gen jurnalistic?

Viorel Ilişoi: Nu m-am orientat. Am povestit asta în mai multe texte de-ale mele. A fost o întâmplare.

Am scris încă din preadolsecenţă poezie şi proză, aveam experienţa textului scris, aşa că a fost o trecere uşoară – dar de durată – spre reportaj. Am continuat să scriu poezie şi proză şi după ce am ajuns la ziar.

Nu cred, cum se spune, că scrisul la gazetă îţi „strică” mâna de scriitor. Dimpotrivă, scrisul la ziar şi scrisul la carte se pot potenţa reciproc.

Deşi am plecat la drum ca scriitor, eu mă consider în primul şi în primul rând reporter. Experienţa mea de jurnalist se vede şi în scrisul meu literar.

Ce presupune munca la un reportaj de-al lui Ilişoi? Care sunt paşii? De la alegerea temei, la editare şi apăsarea butonului de publish? Cât ai lucrat cel mai mult la un reportaj?

Viorel Ilişoi: Sunt exact paşii pe care îi face orice reporter. Îţi alegi subiectul, chibzuieşti cum e mai bine să-l abordezi, porneşti motorul. Întâi vezi ce s-a mai scris, dacă s-a mai scris, pe cea temă. Tragi din toate izvoarele cât poţi.

Trebuie să fii cât mai informat când ajungi pe teren. Îţi stabileşti un plan de bătaie: cât timp îţi trebuie, ce resurse, cum ataci problema.

Începi să dai telefoane, pe cât posibil îţi stabileşti dinainte întâlniri, contacte, subiecte de discuţie. Hazardul, oricât de bine ai planifica totul, va avea şi el un rol important.

Un bun reporter ştie să facă faţă neprevăzutului, să se orienteze rapid pe teren în funcţie de situaţie. Când consideri că ai totul, te apuci de scris. Pentru mine asta e partea cea mea grea.

Să muţi o poveste din mintea ta pe hârtie nu e chiar aşa de simplu cum ar putea să pară. Eu scriu greu, elaborat; am mereu grijă să sune bine ceea ce spun, să aibă ritm, să fie clară ideea, să îmi redau emoţiile, să ţes înformaţia în text, discret, fiindcă nu-mi plac pasajele care abundă în tehnicisme, cifre, calcule.

Dacă ar fi după mine, aş ţine textul cât mai mult la cizelare, dar presa e flămândă, vrea mereu furaj, aşa că, vrând-nevrând, la un moment dat trebuie să zici gata şi să trimiţi textul aşa cum e.

Întotdeauna se mai poate îmbunătăţi, uneori radical, aşa cum am făcut şi cu reportajele publicate în carte.

Dar dacă te ieri în serios când scrii şi ai puţină experienţă, chiar şi un text la prima mână, necizelat, e un text publicabil, onorabil.

Cel mai mult am lucrat la un reportaj despre copii bolnavi de cancer, „Îngerii chilugi de la oncologie”, pe care l-am scris cam la un an şi jumătate de la începerea documentării, în acest timp încercând de nenumărate ori să-l scriu, şi la seria de reportaje „Salvezi un om, salvezi o lume”, care mi-a luat aproape un an.

Bineînţeles că în timpul ăsta am mai scris şi altele.

De ce ţii cont atunci când alegi un subiect? De ce o anumită temă? Îţi alegi temele în funcţie de ce anume crezi că îşi doreşte publicul?

Virel Ilişoi: Nu ţin seama de ce doreşte pubicul când aleg un subiect. Îl iau numai dacă îmi place, dacă mă atrage cumva. Flerul lucrează aici. Bineînţeles că în substratul alegerii este şi preferinţa publicului, să fiu drept, fiindcă undeva autorul şi publicul se întâlnesc, la o intersecţie a interesului comun, a gusturilor comune.

Eu scriu într-un fel pentru mine, să-mi placă mie, dar cu siguranţă creierul meu de reporter e acordat cu nevoia de informaţie a publicului.

E ca atunci când eşti pe stadion şi începi să strigi cu sinceritate pentru o echipă, laolaltă cu mulţimea în care eşti topit, nicidecum nu-ţi vine să cânţi de unul singur o doină în mijlocul vuietului de scandări.

Reportajul nu e pentru proşti. Pentru proşti e „Click aici!”

Chiar aşa, ce simţi că doreşte publicul, ce tip de poveşti?

Viorel Ilişoi: Nu ştiu dacă există un tip anume. Am avut reacţii emopţionante şi la reportaje hazlii, şi la cele sobre, grave, şi la pamflete, şi la reportajele de la tragedii, şi la cele de la sărbători.

Cred că important e cum scrii poveştile astea, indiferent care e materia lor epică. Publicul reacţionează, cum zicea şi Eco, la frumos – ca regulă generală. Asta e cheia cu care intri în sufletul omului.

O tragedie descrisă prost va impresiona mai puţin, va deveni curând fapt divers, apoi va fi uitată. Emoţia estetică, intelectuală, amplifică emoţia umană primară.

Reportajul nu e pentru proşti. Pentru proşti e „Click aici!”.

Care a fost reportajul care te-a marcat? Din ce cauză?

Viorel Ilişoi: Toate reportajele reuşite m-au marcat. De aia mi-au ieşit, pentru că am pus mult din mine în ele.

M-au marcat reportajele scrise în 2004, când a explodat camionul cu azotat de amoniu la Mihăileşti şi au murit crâncen nişte oameni nevinovaţi, m-a marcat reportajul despre copiii de la Oncologie, şi atâtea altele pline de durere, de suferinţă.

Însă mai corect ar fi să spun că în cazurile astea m-au marcat tragediile acelea, ca pe orice om.

Un reportaj care m-a marcat prin sine, iar nu prin faptele relatate, a fost „Vino,mamă, să mă vezi, la spitalul de obezi”, unde nu se întâmplă evenimente atroce; e şi acolo multă suferinţă, desigur, printre obezi, dar textul are un ton vesel.

M-a marcat reportajul când am văzut că povestea aceea hazlie a schimbat ceva în comportamentul meu de obez şi în viaţa altora cu aceleaşi probleme. Dar sunt şi altele.

Mai mult sau mai puţin, toate m-au marcat. Dacă nu m-au marcat, înseamnă că nu le-am scris.

Din 2014 te-ai despărţit de presa pe hârtie. Cum te-a afectat schimbarea?

Viorel Ilişoi: Aş zice că a fost o schimbare bună. Am supravietuit, am devenit mai puternic. Şi mai liber.

Am fost liber şi în redacţie, scriam ce voiam, dar tot erau nişte rigori acolo, fie de moment de apariţie, de oportunitatea subiectului, de dimensiunea textului, de titlu…

Acum fac totul doar cum mă taie capul.

Un autor se împlineşte doar când e citit. Cine spune altceva minte

Te-ai simţit uitat cumva de public?

Viorel Ilişoi: Deloc. Ba dimpotrivă. La ziar aveam mai mulţi cititori pentru că acolo era toata masa de cititori ai ziarului. Unii ajungeau şi la articolele mele.

După ce am plecat de la „Jurnalul naţional”, adică după ce am fost concediat, am scris mai mult pe site-ul meu şi acolo e clar că oamenii veneau doar pentru mine, pentru textele mele.

În afară de producţia jurnalistică le mai ofeream şi poezii, proză, fotografii, glume, ceea ce la ziar nu era posibil. Deci cititorii nu m-au uitat, m-au urmat pe site-ul meu. Şi au mai venit şi alţii. Dacă aş simţi că sunt uitat, ar fi sfârşitul meu.

Ar însemna că nu mai am pentru cine să scriu. Eu zic că scriu pentru mine în sensul că îmi statisfac propriile nevoi, gusturi, exigenţe, dar finalmente scriu pentru public. Un autor se împlineşte doar când e citit. Cine spune altceva minte.

Dacă nu e interesat să fie citit, atunci să scrie un text şi să-l ardă imediat ce l-a terminat. Nimeni nu face asta! Eu mi-am ars producţia literară la un moment dat, dar pentru că nu îmi mai plăcea, nu pentru că nu voiam să ajungă la public.

Cât te-au inflenţat experienţele personale în alegerea subiectelor? Într-unul dintre reportaje, ai fost incognito între supraponderali.

Viorel Ilişoi: E o influenţă totală şi permanentă. Şi nu mă refer doar la experienţele de viaţă, la evenimentele pline de miez, ci mă refer şi la experienţele cultural, emoţionale, la tot.

Când scrii, nu te dezbraci de identitatea ta, construită şi din aceste experienţe, ci intri aşa cum eşti în text, cu totul, te scufunzi ca într-o apă limpede, iar apa aceea va lua ceva din praful hainelor tale, ceva din mirosul pielii şi chiar ceva din vibraţia inimii.

Cornel Nistorescu mi-a spus odată să mă bag printre şoferi şi să scriu un reportaj despre ei fiindcă am faţă de şofer. Aveam eu faţă de şofer, dar n-aveam permis de conducere.

Şi tot m-am dus printre ei, am călătorit cu un TIR până în Anglia şi înapoi. A ieşit un reportaj frumos.

M-am mai băgat printre gunoieri, printre controlorii de bilete, printre zilierii din agricultură, peste tot unde m-am putut topi uşor printre ceilalţi. Poate dacă eram femeie, scriam ceva din lumea coafezelor.

Despre copiii cu cancer am scris la un an şi jumătate de la data documentării

Ai avut cazuri în care ai fost copleşit de subiectul pe care îl documentai? Cum ai trecut peste? Mie îmi vine în minte, de exemplu, reportajul „Rezervaţia memoriei pierdute”.

Viorel Ilişoi: O, da! De multe ori. Despre copiii cu cancer am scris la un an şi jumătate de la data documentării. Atât a durat până a trecut prin mine unda de şoc. De la reportajul despre bolnavii de Alzheimer am rămas cu teama foarte concretă că voi face şi eu astfel de boală.

Amănunte banale, cărora înainte nu le dădeam nicio importanţă, îmi apar acum semen clare de boală. Şi sufăr, sunt speriat.

Mai visez şi acum câmpurile însângerate de la Mihăileşti, după explozie, cu fragmente umane risipite prin arătură, o recoltă a iadului.

Nu ştiu cât din depresia mea se datorează scenelor de coşmar la care am asistat ca reporter.

Cum nu ştiu nici cât din pofta de viaţă care însufleţeşte se datorează lucrurilor frumoase şi oamenilor minunaţi pe care i-am întâlnit ca reporter.

Probabil e un echilibru undeva, ceva te trage în iad, ceva te impinge spre cer, iar tu, biet reporter, te zbaţi continuu aici, la nivelul oamenilor despre care scrii, şi vrei cu îndârjire să rămâi printre ei, fiindcă dacă ai ieşi din rândul lor nu ai mai fi reporter. Şi dacă nu eşti reporter, când crezi că eşti, nu eşti nimic.

Proiectul editorial Paginademedia.ro Facem România bine este susţinut de MedLife


MedLife - am inceput cu un juramant, continuam cu un angajament.

De mai bine de 20 de ani investim in oameni si in tehnologie medicala. Crestem odata cu noile generatii de doctori pentru a atinge cel mai inalt nivel de performanta in actul medical.

Sanatatea este profesia si pasiunea noastra si vrem sa imbunatatim calitatea vietii fiecarui pacient, cu grija, cu atentie si oferind intotdeauna cele mai bune optiuni de tratament.

Am devenit cel mai mare operator privat de servicii medicale* investind constant in oameni si in tehnologie. Si nu ne oprim aici. Pentru ca la MedLife ne-am luat angajamentul sa facem Romania bine.

*conform cifrei de afaceri

Citeşte şi:

Autor: Petrişor Obae petrisor.obaepaginademedia.ro
viewscnt

Comentarii

  • Ilisoi e un minunat scriitor de reportaj. Nu prea e ziarist, i se spune asa in virtutea faptului ca ziarele publicau reportaje.

    Singurul lucru deranjant (pentru mine) la Ilisoi e omul, scriitorul merita toate plecaciunile. Ilisoi e un pesedist-aldist sincer si convins. Nu poti vibra, ca scriitor la un oftat de copil sau o lacrima de mama, dar sa aplauzi sincer si tare un Dragnea, Tariceanu, Dancila, Valcov, Volguta, etc....

    E exact ca Adrian paunescu sau Vadim Tudor: mare condei in mana unui om minuscul.
  • Viorel Ilisoi este un jurnalist cum nu sunt multi in Romania, un scriitor fantastic si un om deosebit. Multumesc pentru acest articol.

Trimite un comentariu

sus